Orchestra
From DIMA
| TEXT | PARTITURI | AUDIO | VIDEO |
autor: Ciprian Gabriel Pop
Orchestra este un ansamblu instrumental de dimensiuni variabile ce conţine în majoritatea cazurilor patru mari secţiuni: instrumentele cu corzi, instrumentele de suflat din lemn, instrumentele de suflat din alamă şi instrumentele de percuţie.
Ansamblul orchestral de mici dimensiuni (până la 50 de instrumente) poartă numele de orchestră de cameră. Ansamblul orchestral având peste 50 de instrumentişti (de obicei 100) este ceea ce numim orchestră simfonică. În foarte multe cazuri în care orchestra acompaniază un cor sau un ansamblu vocal, iar aici putem vorbi de ansamblul vocal-simfonic
Instrumentele muzicale cel mai des folosite în orchestra simfonică sunt:
- instrumente de suflat din lemn: (flautul piccolo), flautul, oboiul, (cornul englez), clarinetul, (clarinetul bas), fagotul, (contrafagotul)
- instrumente de suflat din alamă: trompeta, cornul, trombonii şi tuba
- instrumente de percuţie: instrumente cu sunet nedeterminat sau determinat - idiofone, membranofone şi hibride.
- instrumente cu corzi: vioara, viola, violoncelul şi contrabasul
Pe lângă aceste instrumente ce alcătuiesc o componență "standard" aferentă fiecărei epoci stilistice, se mai folosesc şi alte instrumente cum ar fi familia oboaielor, clarinetelor şi saxofoanelor, chitara, harpa, pianul, orga şi altele, componenţa orchestrei fiind specificată întotdeauna de compozitorul lucrării.
|
Istoric
Primele ansambluri instrumentale au existat din perioada Egiptului antic, folosite pentru diferite ritualuri sau ocazional, la diferite ceremonii. Pe la sfârşitul secolului XVI au apărut foarte multe lucrări scrise pentru ansambluri instrumentale. În această perioadă nobilii aveau nevoie de prezenţa muzicienilor pentru muzica de dans şi de curte. De asemenea prin dezvoltarea tot mai mare a teatrului în special a operei, partitura muzicală se adresa în special grupurilor de instrumentişti - principalul ferment al dezvoltării scriiturii orchestrale. Atât în Italia cât şi în Germania, Franţa şi Anglia au apărut tot mai multe opere, ca instituţii, aceasta ducând în mod evident la o creştere a cererii pentru suportul muzical dat de ansamblul instrumental. Orchestra a evoluat de-a lungul timpului, fiecare perioadă stilistică dezvoltând tot mai mult aparatul orchestral. În secolul XVII-XVIII, componenţa ansamblurilor instrumentale este foarte "flexibilă". Compozitorii ca J.S. Bach, şi G.F. Händel sunt recunoscuţi pentru posibilitatea de a rescrie aceeaşi lucrare pentru diferite componenţe orchestrale. Naşterea unui standard al componenţei orchestrale se produce mai târziu, când nobilimea pune la dispoziţia tinerilor compozitori ansambluri fixe.
Barocul muzical
În perioada barocă, orchestra avea dimensiuni mici şi cuprindea de regulă instrumente cu corzi, instrumente de suflat din lemn şi basso continuo reprezentat de un clavecin sau orgă. Erau folosite şi instrumentele de suflat din alamă fără a avea răspândirea pe care o vor cunoaşte în clasicism.
Clasicismul muzical
Orchestra cunoaşte în această perioadă o mare dezvoltare, mai ales prin perfecţionarea instrumentelor de suflat, atât cele din lemn cât şi cele din alamă. În această perioadă se dezvoltă foarte mult şi creaţia pentru orchestră. Acum se cristalizează şi o componenţă quasi-standard a orchestrei. Tipurile de orchestră folosite de compozitori nu diferă prea mult. De exemplu la W.A. Mozart, în multe din simfoniile sale nu apare clarinetul, spre deosebire de L. van Beethoven, unde clarinetul este prezent tot timpul.
Componenţa orchestrei clasice: Instrumente de suflat din lemn 2 Flaute 2 Oboaie 2 Clarinete (in Do, Sib, sau La) 2 Fagoţi Instrumente de suflat din alamă 2 sau 4 Corni (naturali) 2 Trompete (naturale) Instrumente de Percuţie Timpani Instrumente cu corzi 6 Viori I 6 Viori II 4 Viole 3 Violoncele 2 Contrabaşi
Romantismul muzical
În această perioadă aparatul orchestral folosit de compozitor se amplifică prin creşterea numărului de instrumentişti la toate partidele instrumentale generând totodată posibilitatea de realizare a unor combinaţii timbrale noi.
Partida instrumentelor de suflat din lemn se îmbogăţeşte prin folosirea ai multor flaute, oboaie, clarinete şi fagoturi. Pe lângă acestea sunt adăugate şi instrumente care extind ambitusul instrumentelor din care provin: flaut piccolo, clarinet bas şi contrafagot.
Partida instrumentelor de suflat din alamă are de câştigat prin inovaţiile tehnice aplicate instrumentelor (una din ele fiind Valva), ce permit o mai mare agilitate şi o extindere a ambitusului. Pe lângă trompete şi corni, sunt folosite acum şi trombonii şi tuba.
Partida instrumentelor de percuţie, pe lângă folosirea a mai multor timpani, creşte prin folosirea tot mai intensă a instrumentelor idiofone (xilofonul, talgerele, clopotele, trianglul, castagnetele etc.) şi a celor membranofone (toba mare, toba mică). Adiţional, harpa începe să fie şi ea folosită ca instrument ce adaugă multă culoare discursului muzical.
În partida instrumentelor cu corzi nu sunt introduse instrumente noi, dar este crescut numărul instrumentiştilor pentru a contrabalansa numărul mult mai mare, acum, de instrumente de suflat.
Componenţa orchestrei romantice:
Instrumente de suflat din lemn
1 Flaut piccolo
2 sau 3 Flaute
2 sau 3 Oboaie
1 Corn englez
(1 Clarinet în Mib)
2 sau 3 Clarinete (in Do, Sib sau La)
(1 Clarinet bas în Sib sau La)
2 sau 3 Fagoţi
(1 Contrafagot)
Instrumente de suflat din alamă
4 sau 8 Corni
2 sau 4 Trompete
3 sau 4 Tromboni (2/3 tenori, 1 bas)
(Tube wagneriene)
Tuba
Instrumente de Percuţie
Timpani
Tobă mică
Tobă mare
Talgere
Tam-tam
Trianglu
Tamburină
Glockenspiel
Xilofon
Instrumente cu claviatură
Celesta
Orga
Instrumente cu corzi
1 sau 2 Harpe
14 sau 16 Viori I
12 sau 16 Viori II
10 sau 12 Viole
8 sau 12 Violoncele
6 sau 12 Contrabaşi
Secolul XX
Orchestra cunoaşte în această perioadă cea mai mare dezvoltare. Acum iau naştere lucrări orchestrale complexe, utilizând un ansamblu mult îmbogăţit cu un număr mai mare de instrumente. Secţiunea instrumentelor de percuţie creşte semnificativ, noi instrumente fiind folosite intensiv de compozitori în lucrările orchestrale. Totuşi, componenţa standard a orchestrei din această perioadă este, în marea majoritate a cazurilor, aceeaşi cu cea romantică. Pe de altă parte sunt explorate noi tehnici de atac, forţarea ambitusului instrumentelor - lucru ce generează combinaţii timbrale inedite. Partitura orchestrei devine tot mai complexă, necesitând un înalt grad de precizie în execuţie, devenind o necesitate ca membrii orchestrei sec. XX să fie instrumentişti şi muzicieni desăvârşiţi. Rolul dirijorului devine în acest context foarte dificil.
Componenţa orchestrei moderne:
Instrumente de suflat din lemn
1 Flaut piccolo
2 sau 3 Flaute
2 sau 3 Oboaie
1 Corn englez
(1 Clarinet în Mib)
2 sau 3 Clarinete (in Do, Sib sau La)
(1 Clarinet bas în Sib sau La)
2 sau 3 Fagoţi
(1 Contrafagot)
Instrumente de suflat din alamă
4 sau 8 Corni
2 sau 4 Trompete
3 sau 4 Tromboni (2/3 tenori, 1 bas)
(Tube wagneriene)
Tuba
Instrumente de Percuţie
Timpani
Tobă mică
Tobă mare
Talgere
Tam-tam
Trianglu
Tamburină
Glockenspiel
Xilofon
Clopote tubulare
Wood-Bloks
Vibrafon
Marimba, etc.
Instrumente cu claviatură
Celesta
Orga
Instrumente cu corzi
1 sau 2 Harpe
14 sau 16 Viori I
12 sau 16 Viori II
10 sau 12 Viole
8 sau 12 Violoncele
6 sau 12 Contrabaşi
Prezent
În prezent, creaţia pentru orchestră cunoaşte o mare amploare, însă, la nivelul componenţei ansamblului orchestral nu sunt aduse modificări semnificative. Se poate observa o mare flexibilitate în adăugarea sau renunţarea la unele instrumente, în funcţie de necesităţile compozitorului. Sunt căutate experienţe timbrale noi, realizate prin moduri de atac speciale şi combinaţii ale acestora concomitent la mai multe instrumente, generându-se sonorităţi total diferite faţă de cele tradiţionale. Pe lângă instrumentele acustice, de multe ori sunt utilizate şi mijloace electronice, de la instrumente electroacustice la generarea sintetică a sunetului, o simbioză cu muzica electronică. În unele cazuri sunetul orchestrei poate fi manipulat, graţie tehnologiei, plasat şi deplasat în timp real în orice punct al spaţiului incintei de audiţie, generându-se experienţe sonore inedite.