STILUL
From DIMA
Autor : Titus Flueraş-Besa
Terminologie şi semnificaţie
Stil (latină Stylus = condei, scris, compoziţie).
Termenul este folosit în filosofia culturii, în estetică, teoria şi critica de artă, pentru caracterizarea unor culturi, epoci, individualităţi creatoare sau opere. Stilul denotă maniera particulară de folosire a mijloacelor de expresie în creaţie, fiind un element de bază pentru definirea originalităţii creaţiilor culturale.
Studii sistematice de folosofia culturii şi a stilului, de analiză comparatistă şi tipologică s-au realizat la noi de către Lucian Blaga, Tudor Vianu, în tradiţia şcolii morfologice germane.
Tudor Vianu, în analiza sa estetică, se preocupă în primul rând de filosofia artei, definind frumosul artistic şi valoarea estetică (alături de celelalte valori). Opera de artă îl va preocupa cel mai asidu dintre „problemele filosofice ale esteticii” . În capitolul Formă şi conţinut, sistematica tipologiilor, a tipurilor artistice este completată prin consideraţii despre stil, clasificarea artelor şi a genurilor artistice.
În capitolul despre Concepţia activistă a culturii Tudor Vianu revine la ideea de stil artistic. Pe linia deschisă de Frederic Nietzsche în scrierea acestuia despre Originea tragediei (1870), Tudor Vianu aprofundează concepţia istorică a culturii, astfel că „conceptul istoric al culturii este rezultat din extinderea noţiunii de stil artistic” . În istoria artelor se vorbeşte adeseori despre stiluri artistice. Nietzsche este cel dintâi care vorbeşte despre un stil cultural, şi astfel, noţiunea de stil, rezervată mai întâi produselor artei, este întinsă de el asupra totalităţii de manifestări ale unei culturi. Vianu limitează însă sfera stilului artistic, care nu se poate extinde asupra tuturor produselor culturii moderne, asupra „creaţiilor ştiinţei moderne”.
Lucian Blaga, în Trilogia culturii, explică filozofic geneza, esenţa şi sensul culturii. Reluând idei şi preocupări mai vechi (din Filozofia stilului), Blaga prezintă esenţa duală a culturii. În primul studiu din trilogie, Orizont şi stil, stilul e prezentat ca primă şi cea mai importantă latură a esenţei duale a culturii. Autorul afirmă că „stilul este un fenomen dominant al culturii umane şi intră într-un chip sau altul în însăşi definiţia ei” . „Creatorii sunt totdeauna mult mai înrădăcinaţi în stilul lor decât ar putea ei să prindă de veste” . Pornind de la teorii anterioare ale stilului, ca factor al creaţiei culturale (Nietzsche, Frobenius, Spengler), Blaga demonstrează existenţa unei unităţi stilistice a culturii, determinată de o serie de factori ascunşi ce acţionează sinergic pe tărâmul inconştientului, constituind o matrice stilistică apriorică. Blaga plasează stilul în context universal: „stilul e omul universal” .
Stilul muzical
În general, prin stil muzical înţelegem totalitatea elementelor (formă şi conţinut) prin care se caracterizează creaţia unui autor, şcoală ori curent componistic, sau a unei epoci (baroc, clasicism, romantism, impresionism etc.). Componentele unui stil muzical se alcătuiesc din parcurgerea unor trăsături caracteristice privind forma, elemente de limbaj ca armonia, melodia, orchestraţia, elemente estetice.
Termenul de stil este foarte des utilizat în artă, comportând multiple semnificaţii, uneori chiar contradictorii. Putem vorbi despre stilul unei epoci, luând în considerare suma particularităţilor ce pot fi identificate la mai mulţi compozitori. Sub acest raport, noţiunea de stil se referă la totalitatea mijloacelor de expresie folosite, ca şi la limbajul gramatical – de sintaxă şi morfologie sonoră – ale perioadei respective. Noţiunea de stil muzical are în vedere actul creator, în sensul cel mai profund al cuvântului, ca mijloc uman de comunicare.
În lucrarea sa Deschideri spre lumea muzicii, Pascal Bentoiu defineşte stilul astfel: „Stilul înseamnă – obiectiv – un ansamblu de mijloace componente, puse în cadrul operei, în serviciul expresiei” .
În lucrarea Notion générale de l’art (1935) şi în Meditaţii (1924), Paul Valéry, în efortul de înţelegere a creaţiei artistice, porneşte de la „normă spre stil” . Poetul afirmă că „stilul începe la un autor în momentul când reuşeşte să se îndepărteze de ceea ce este normă în perioada respectiv㔄Dacă stilul este un écart în raport cu o normă, acest écart are un stil faţă de alt écart” . Stilul unui creator rămâne inerent naturii sale, el rezultă din referinţa constantă la miturile sale secrete, la zonele muzicale ale fiinţei sale. Creaţia enesciană, de exemplu, nu poate fi descifrată decât la suprafaţă, dacă nu pătrundem în zona miturilor sale secrete, a temelor fundamentale care o animă cu o discreţie greu de descifrat. Aşadar, stilul trebuie gândit ca o permanenţă, care se opune regimului succesiv al evoluţiei limbajului muzical.
Exigenţele societăţii şi ale istoriei permit o singură posibilitate pentru o etapă a limbajului muzical, care oferă muzicii o formă sonoră de intimă singularitate.
Termenul de stil muzical se foloseşte şi cu alte accepţiuni în uzul terminologiei muzicale. Astfel se vorbeşte de un stil polifon şi de un stil omofon pentru a caracteriza un mod de gândire, de concepere şi de modelare a materiei sonore. Motetul, madrigalul, cantata, oratoriul, invenţiunea, ricercarul, fuga, ciaccona, passacaglia, suita preclasică, missa, recviemul se încadrează în stilul omofon, pe când liedul, rondoul, sonata, simfonia, concertul instrumental sau cvartetul sunt lucrări de stil polifon.
Se spune frecvent stil a cappela, stil cameral, stil simfonic, stil recitativ, substituindu-se ca semnificaţie termenului de gen cameral sau simfonic. De fapt, aici noţiunea de stil include şi se substituie noţiunilor de gen şi formă. Putem menţiona perseverenţa multor compozitori care au luptat pentru realizarea unui stil naţional – simbol de orientare a muzicii culte, distinct de stilul popular – creaţia populară, folclorică. Dar şi aici, pe acest drum, au apărut unele nuanţe interesante, printre care cele notate de George Enescu cu ocazia compunerii Sonatei a III-a pentru pian şi vioară în caracter popular românesc. În anul 1928, referindu-se la această subliniere, George Enescu nota: „Nu întrebuinţez cuvântul de stil pentru că el arată ceva făcut, în timp ce cuvântul caracter exprimă ceva existent, dat de la început”. Acest citat poate fi interpretat în sensul că stilul este o noţiune ce îşi poate schimba esenţa, forma, pe parcursul anilor, pe când „caracterul popular a fost, este şi va fi veşnic” .
În secolul nostru, discuţiile despre stil au căpătat o amploare mult mai mare şi datorită tendinţelor contradictorii – ca orientare estetică, dar şi ca sens însuşi al noţiunii de muzică – care se manifestă pe plan general în domeniul creaţiei muzicale. În epoca noastră, caracterizarea generală devine un lucru aproape imposibil de realizat, datorită multiplelor diversificări pe care le-a căpătat creaţia muzicală.
Problemele legate de stil le elucidează stilistica muzicală, care aduce lumină în ceea ce priveşte curentele muzicale din diferite epoci.
Cornel Ţăranu în cursul său de stilistică muzicală întreprinde o cercetare temeinică, metodologică şi stilistică a creaţiei din prima jumătate a secolului al XX-lea. În Introducere prezintă un excurs al noţiunii de stil şi câmp stilistic. Conform dicţionarului The new Grove History of Music and Musicias, noţiunea de stil reprezintă „ansamblul caracteristicilor care disting o lucrare, un autor, un interpret, un tip de scriitură, o formă, un gen, o epocă” . Noţiunea are şi un sens normativ, constituind un sistem de reguli de compoziţie recunoscute de către toţi muzicienii unei epoci date. Devenind arta de a scrie, stilul va fi asociat retoricii, meşteşugului de a compune un discurs. În cadrul unei epoci (de pildă barocul în muzică sau romantismul în literatură) întâlnim şi noţiunea de stilemă, care acoperă o trăsătură stilistică specifică epocii date .
Pierre Guirand propune noţiunea de câmp stilistic (în lingvistică), reprezentabil prin „sensul unui cuvânt nu e altceva decât ansamblul de contexte în care se află plasat” . Analizând limba pe care autorul celor şase Tablouri din Florile raului (1857) – Charles Boudelaire – o foloseşte, Pierre Guirand afirmă că limba oricărui creator poate fi concepută ca un sistem specific, adică având sensuri particulare ce ţin de specificul autorului. Termenul poate avea aplicabilitate şi în muzică.
Raportul dintre formă şi stil
Muzicologia contemporană, în aprofundarea parametrilor muzicii, stabileşte conexiunile şi rezultantele acestora, forma muzicală şi stilul în care ea se încadrează.
Forma, prima etapă a cercetării analitice, este considerată de către Leo Mazel ca fiind „planul compoziţional al unei lucrări (...), conexiunea şi corelaţia dintre părţi” . Paralel, stilul ar fi “un sistem al gândirii muzicale” .
Forma exterioară se sprijină pe aspectele raporturilor dintre părţi şi pe modul de a acţiona al lor, în sânul întregului. Toate demonstrează, evident, importanţa legăturilor amintite, fapt definitoriu şi pentru stilul în care se încadrează o anumită operă muzicală dată.
Cercetarea contemporană asociază fenomenul formal celui stilistic. Relaţia formă – stil – conţinut rămâne ca o constantă care determină în câmpul analitic trăsăturile esenţiale ale obiectului cercetării. După Helmut Degen forma este “un principiu coordonator al totalităţii mijloacelor de expresie sonoră, care aderă mai mult sau mai puţin la schema strictă, la modalitatea absolută a unui anumit tipar sau model general” .
În evoluţia muzicii, noţiunea care apare strâns legată de formă este aceea de stil. Stilul reprezintă “modul de coordonare a mijloacelor de expresie şi a elementelor componente ale formei, raportul care se stabileşte între ele, primatul unora sau altora. Şi invers: principiul conform cărora ele îşi stabilesc legăturile, ordinea lor, ne conduce îndărăt la formă.” Se stabileşte astfel în metoda de cercetare şi analiză un circuit care cuprinde şi leagă într-o strânsă unitate cele două entităţi din care reiese totalitatea operei de artă muzicală: