ISTORICUL VIOLEI

From DIMA

Autor: Marius Suărăşan

---

O altă lucrare scrisă de Mozart care demonstrează din plin potenţialul violei ca instrument de muzică de cameră este Cvintetul în sol minor pentru două viori, două viole şi violoncel (KV 516, 1787).

Compozitorul scoate în evidenţă vioara I şi viola I ca solişti egali. Un aspect interesant este modul în care Mozart reuşeşte să prezinte două „feţe” ale violei I: una mai interiorizată, cu funcţie de bas pe lângă cele două viori şi o alta, mai strălucitoare, cu rol de alto, pe lângă vocile grave ale violei II şi violoncelului.

Instrumentul pe care îl numim astăzi viola (alto în limba franceză; Bratsche în limba germană, face parte din familia viorii, alături de violoncel şi contrabas. Această familie de instrumente îşi are începuturile în Italia secolului XVI. În acea perioadă existau deja mai multe instrumente cu coarde şi arcuş, dintre care, cele mai des folosite erau cele din familia viol.

Ulterior s-au făcut numeroase confuzii referitoare la gradul de înrudire al acestor grupe de instrumente, multe dintre acestea datorându-se ambiguităţii care se desprinde din folosirea termenului violă în secolele XVI-XVII. Astfel, la începutul secolului XVI, acest termen avea o varietate de sensuri, pornind de la cel mai general care denumea orice instrument cu coarde şi arcuş până la sensuri particulare care desemnau un anumit instrument renascentist cunoscut şi sub numele de fiddle sau libra da braccio. Termenul a trecut prin mai multe modificări, ajungând ca în secolul XVIII să fie stabilit sensul actual. Instrumentul care este denumit acum violă se numea la început fie Alto Viola da Braccio, Tenor Viola da Braccio, fie, în alte scrieri (de exemplu în Zacconi - Prattica di musica, 1592 sau G.Gabrieli – Sonata pian e forte, 1597) Violino Alto sau Violino Tenor.

Atât viola cât şi violoncelul îşi au originile în marea familie a instrumentelor cu coarde şi arcuş de diferite mărimi, situându-se în clasa violelor „da gamba”, care erau împărţite în două: „da braccio” şi „da punta” datorită poziţiei în care se ţineau.

Cvartetul de viole era compus din:

• 1. viola di soprano o violetta
• 2. viola tenore - (1, 2, 3 = viole da braccio)
• 3. alto
• 4. basso di viola – viola da gamba

Dintre aceste exemplare se pare că basul violei (multă vreme, în partiturile mai vechi, violocelul poartă denumirea de bas) şi viola da gamba (adică de picior, spre deosebire de alte viole care erau da braccio, adică de braţ) sunt cei mai direcţi strămoşi ai violoncelului.

Acordajul celor şase corzi al acestor instrumente la începutul secolului al XVI-lea era următorul, conform lui Pietro Canal (abatele) şi lucrării sale „Della musica in Mantova”, Venezia , 1881 (ex. 1).

Exemplul 1

De notat faptul că basso di viola avea şapte corzi iar la începutul secolului al XVII-lea apare „controbasso di viola” sau violone acordat la cvartă inferioară faţă de „basso di viola” (ex. 2).

Exemplul 2

Sistemul de acordaj al instrumentelor în cvarte descendente întrerupte de o terţă era vital şi la alte instrumente cu corzi (ciupite).

Din această familie a violelor mari amintim: „viola bastarda” cu şase sau şapte corzi pentru acompaniamentul cântăreţului; „viola d’amore” care a fost folosită cu mare efect de Meyerbeer în romanţa lui Raoul din primul act al operei Ugonotti.

Un loc aparte în familia violelor datorită lui J. S. Bach (1720) îl ocupă „viola pomposa”, având cinci corzi, acordajul fiind ca şi la actualul violoncel, cu adăugirea în sopran la cvintă a celeilalte corzi (mi), prin care Bach a facilitat execuţia pasajelor acute ale violonceliştilor din acea epocă.

În ciuda confuziilor, specialiştii afirmă că asemănările dintre instrumentele celor două familii sunt superficiale şi că este puţin probabil ca ele să aibă origini comune. Familia instrumentelor viol a precedat şi apoi a rămas contemporană cu familia viorii până la mijlocul secolului XVII, când a început să dispară. Printre membrii acestei grupe se numără: viola treble (viola Descant), viola-tenor, viola-bass, viola Bastarda, viola D′amore etc.

Toate acestea aveau şase corzi acordate în cvarte şi erau ţinute între genunchi sau sprijinite pe genunchi. Când au apărut instrumentele din familia viorii, care erau ţinute pe braţ, instrumentele viol au început să fie numite da braccio. Viola bass este singurul instrument al acestei familii care a mai fos folosit după ce vioara a câştigat supremaţia şi acesta este instrumentul pe care îl asociem azi cu termenul de Viola da Gamba.

Aşadar, Viola da Gamba şi Viola da Braccio nu făceau parte din aceeaşi familie de instrumente, iar viola actuală nu are ca strămoş nici un membru al familiei da Gamba. Originea şi istoricul violei sunt în strânsă legătură cu cele ale viorii, chiar dacă, de-a lungul istoriei muzicii aceste două instrumente au avut roluri şi funcţii diferite.

Secolele XVI – XVII

Începutul secolului XVI marchează apariţia unei noi familii de instrumente cu coarde şi arcuş, care vor avea o rapidă ascensiune şi o tot mai mare popularitate printre muzicienii secolelor următoare. Muzica cultă a acelei epoci era una preponderent vocală, instrumentele deja existente fiind utilizate fie pentru acompanierea, fie pentru dublarea vocii umane. Apariţia instrumentelor din familia viorii (în jurul anului 1530) marchează un moment de cotitură în muzica instrumentală. Deşi desconsiderate la început, datorită mediului de provenienţă cvasi-folcloric considerat inferior celui nobiliar în care erau întrebuinţate instrumentele da Gamba, particularităţile de construcţie şi calităţile expresivităţii timbrale, penetraţia sunetului şi ambitus-ul extins au făcut ca aceste noi instrumente să fie din ce în ce mai des utilizate.

Neputînd data cu mare exactitate momentul apariţiei noii familii de instrumente, amintim în cele ce urmează câteva repere care ne fac să considerăm prima jumătate a secolului XVI ca fiind perioada în care detaliile de construcţie au atins un grad de stabilitate ce a dus la impunerea lor relativ rapidă în viaţa muzicală a vremii:

• Gaudenzio Ferrari pictează una dintre primele pânze în care este prezent un instrument asemănător viorii; se consideră că pictura a fost realizată în perioada dintre anii 1530-1540;
• În lucrarea sa Regola Rubertina, scrisă în 1542, Govassi punctează deosebirile majore dintre viola da gamba şi viola da braccio;
• În Epitone Musical – 1556, Philibert Jambe de Fer face distincţie între viol, instrument folosit de muzicieni „rafinaţi şi cu bun gust” şi vioară, folosită la petreceri şi dansuri. În aceeaşi lucrare, autorul descrie trei tipuri de vioară: descant, alt-tenor şi bas.
• În anul 1560, A. Amati primeşte o comandă de 38 de instrumente viola da braccio din partea regelui Charles al IX-lea al Franţei.

Utilitatea originară a noilor instrumente era legată de asigurarea componentei muzicale în cadrul petrecerilor ai căror participanţi erau oamenii de rând ai cetăţilor şi satelor. Aşadar componenta folclorică a primelor lor utilizări se manifestă şi în imposibilitatea stabilirii unui singur creator cert al acestor instrumente. Istoria muzicii se rezumă la a le considera instrumente de origine plebee. Jambe de Fer definea astfel rolul viorii: „Le violin est celui duquel on use en danserie communement.” De asemenea, documente istorice atestă faptul că la 1548, când Henri al II-lea a vizitat Lyon-ul, violoniştii erau angajaţi pentru a cânta la serbările în aer liber, dar viorile nu erau prezente în evenimentele muzicale serioase din interiorul clădirilor.

Există cercetători care afirmă că în familia viorii, la apariţia sa, rolul de voce soprană îl avea instrumentul acordat ca viola actuală: Do – Sol – Re - La. În lucrarea sa Syntagma musicum (1619), Michael Praetorius precizează acest acordaj. În lucrări mai târzii este menţionat il violino cu acordajul Sol – Re – La – Mi.

În secolul XVII violele erau folosite în număr mare în ansambluri – într-un ansamblu de patru partide două erau de violă iar într-unul de cinci partide erau trei partide de violă – astfel că au fost construite numeroase instrumente în atelierele celebre ca cele ale familiilor Amati, da Salo, Maggini, Stradivari.

Varietatea de mărimi de viole se explică prin faptul că violele erau utilizate atât pentru registrul alto cât şi pentru cel tenor. Unele instrumente care s-au păstrat din secolele XVI-XVII sunt atât de mari încât cu greu pot fi folosite. Un astfel de exemplu este o violă Andrea Amati, datată 1574, care a fost construită pentru Charles al IX-lea şi care se află acum la Muzeul Ashmolean din Oxford, cu un corp de 47 cm lungime. Astfel de viole-tenor mai există doar în număr mic deoarece multe dintre ele au fost modificate şi micşorate de-a lungul anilor pentru a putea fi mai uşor utilizate.

Secolul XVIII

Începând cu secolul al XVIII-lea, vioara este instrumentul cu coarde şi arcuş preferat de compozitori. Odată cu afirmarea acesteia ca principalul instrument al orchestrei de coarde şi, în acelaşi timp, odată cu cristalizarea formelor de concert şi sonată, viola începe să intre într-un con de umbră. Dacă în secolul XVII în orchestră puteau exista până la trei partide de violă, începând cu compozitorii de după 1700, numărul de viole solicitat în orchestră scade, toate fiind grupate într-o singură partidă.

Principalul rol al violei era, în cadrul grupului de ripieni, acela de a asigura mijlocul armoniei sau chiar de a dubla basul. Datorită faptului că nu mai era necesar ca viola să acopere un ambitus atât de larg încep să fie preferate instrumentele de mărime medie, astfel încât vechile instrumente mari erau ajustate. Datorită tuturor acestor factori, producţia de viole începe să scadă.

Un alt posibil motiv pentru care repertoriul dedicat violei ca instrument solist este foarte restrâns până la 1700 este faptul că, la vremea aceea, instrumentiştii nu erau dintre cei mai virtuoşi.

Iată, de exemplu, una dintre opiniile despre violă şi violişti J. J. Quantz, Versuch, 1752):

„Viola este considerată în mod obişnuit un instrument de mică importanţă în mediul muzical. Motivul poate fi acela că este adesea cântată de persoane care fie sunt începătoare în cadrul ansamblului, fie nu sunt dotate cu calităţi muzicale speciale care să le permită să se remarce cântând la vioară; de altfel, instrumentul oferă prea puţine avantaje interpretului său, astfel că oamenii capabili nu pot fi convinşi cu uşurinţă să cânte la violă. Totuşi, susţin ideea că pentru ca tot acompaniamentul să fie fără defect, violiştii trebuie să fie la fel de apţi ca şi violoniştii secunzi”.

Deşi astfel de opinii au contribuit la perpetuarea unor complexe de inferioritate printre violişti, totuşi viola era aproape nelipsită din ansamblurile muzicale ale vremii.

În Germania secolului XVIII viaţa muzicală instrumentală era prezentă în viaţa oraşelor mici şi mari şi era organizată pe mai multe nivele. Forma principală, care stătea la baza edificiului muzical, era ceea ce se numea Hausmusik. Familiile de muzicieni se organizau acasă în grupuri de instrumente şi cântau la diverse ocazii.

Sub denumirea de Kirchenmusik se constituiau grupuri vocale şi instrumentale care cântau muzică cu conţinut religios în cadrul bisericilor. Curţile nobiliare ale diferitelor comitate, ducate, principate aveau angajaţi muzicieni-instrumentişti care formau ceea ce se numea Hofmusik sau Stadtmusik. Viola era prezentă în ansamblurile de Stadtmusik şi în ansamblurile camerale, de familie.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, viola începe să fie valorificată tot mai mult, atât în ceea ce priveşte rolul ei în cadrul ansamblurilor camerale şi orchestrale cât şi în ceea ce priveşte calităţile lui solistice.

Carl Stamitz este primul compozitor care dă independenţă instrumentului, deschizând astfel un nou drum pentru compozitorii care au urmat. Odată cu înfiinţarea şi dezvoltarea ansamblurilor instrumentale profesioniste ale şcolii de la Manheim, viola ca instrument, dar şi tehnica ce îi corespunde încep să fie îmbunătăţite şi ridicate la noi nivele de performanţă. Instrumentiştii sunt tot mai virtuozi, astfel, compozitori precum Mozart se încumetă să scrie lucrări pentru violă ca instrument solist.

Până la Stamitz viola pare să fi avut un rol acompaniator, fiind utilizată în formarea suportului armonic. Începând cu perioada şcolii de la Manheim compozitorii încep să exploateze tot mai mult calităţile acestui instrument păstrat în umbră până atunci.

Spre sfârşitul secolului XVIII, odată cu apariţia arcuşului modern, model Tourte, se deschid noi căi de dezvoltare în tehnica instrumentelor cu coarde. Ca răspuns la aceste îmbunătăţiri apare şi un repertoriu mai variat pentru violă, astfel că instrumentiştii trebuie să atingă performanţe mai înalte.

În acest context apare o nouă generaţie de violişti cu o pregătire instrumentală superioară, comparabilă cu cea a violoniştilor. Cel mai elocvent exemplu de lucrare scrisă la sfârşitul secolului XVIII (1779) care dovedeşte că rolul violei s-a modificat semnificativ este Simfonia Concertantă pentru vioară, violă şi orchestră a lui W.A.Mozart

Secolele XIX – XX

Perfecţionarea arcuşului, după modelul Tourte, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a condus la apariţia unor modificări în construcţia instrumentelor cu coarde, la începutul secolului XIX. Aceste îmbunătăţiri vizau creşterea tensiunii pe coarde, creşterea în volum a sunetului şi realizarea unor căi de a simplifica tehnica mâinii stângi (în special schimburile de poziţie). Printre modificările de construcţie cele mai importante pe care le-a suferit şi viola se numără:

• lungirea şi înclinarea gâtului şi a tastierei;
• montarea unei bare de rezonanţă de dimensiuni mai mari;
• utilizarea unor corzi mai rezistente şi cu diametru mai mare;
• înălţarea căluşului.

Toate violele construite în secolele XIX-XX corespund acestor noi standarde şi instrumentele mai vechi au fost ulterior modificate în acest sens.

În secolul al XIX-lea unii lutieri erau convinşi că îmbunătăţirea sonorităţii violei putea fi realizată prin creşterea în volum a instrumentului fie prin lungirea corpului violei, fie prin lăţirea lui. În 1876 violistul Herman Ritter i-a comandat lutierului K.A.Korlein o aşa numită viola-alta, care avea lungimea corpului de 48 cm. Acest model de violă era eficient din punct de vedere acustic, având o sonoritate reuşită, motiv pentru care a fost introdusă de către Richard Wagner în Orchestra sa de la Bayreuth. Totuşi dezavantajul principal îl constituia dificultatea manevrării sale, astfel că doar instrumentiştii cu braţe lungi reuşeau să pună în valoare calităţile acestui instrument.

Un alt violist preocupat de îmbunătăţirea calităţilor violei a fost englezul Lionel Tertis, instrumentist căruia i se datorează, în mare măsură schimbarea opticii compozitorilor faţă de acest instrument. După îndelungi studii şi experimente, în 1937 Tertis începe o colaborare cu lutierul Arthur Richardson, în dorinţa de a realiza un tip nou de violă care să îmbine un ton plăcut, puternic şi profund cu o structură care să permită o mânuire uşoară. Încercările lor au fost încununate de succes, în urma muncii lor rezultând un model de violă denumit Tertis care a fost prezentat în concert prima oară în 1939, fiind apoi preluat şi reprodus de lutieri din întreaga lume.

Ulterior s-au experimentat numerose inovaţii în ceea ce priveşte construcţia violei, dar în cea mai mare parte, structura violei a rămas nemodificată, micile particularităţi ale fiecărui instrument reflectând talentul şi preocuparea fiecărui lutier în parte. De-a lungul secolelor, viola a cunoscut un parcurs de afirmare lent, lipsit de strălucire sau evenimente remarcabile, dar care a dus – aşa cum se va vedea în capitolul următor – la o recunoaştere a importanţei şi valorii sale în primul rând ca instrument cameral şi orchestral, dar nu în ultimul rând ca instrument solist.