Estetica

From DIMA

Contents 1 TEORIA ESTETICII 1.1 Obiectul esteticii muzicale 1.2 Geneza câmpului estetic 1.3 Estetica sentimentelor 1.4 Sistemul categoriilor estetice în muzică 2 ISTORIA ESTETICII 3 BIBLIOGRAFIE

---

Autor: Gabriel Banciu

TEORIA ESTETICII

Obiectul esteticii muzicale

- aesthesis = cunoaştere senzorială (1750 - Alexander Baumgarten )

- kalistica (kalos = frumos) = ştiinţă a frumosului (vezi kalokagathia )

- „Spre deosebire de concepţiile platoniciene care au examinat, în ansamblu, lumea valorică a câmpului estetic, Aristotel întreprinde analize în şi prin care valorile estetice sunt urmărite, clasificate şi sistematizate la nivelul artei sau al artelor. Aşadar, în Poetica sa, sistemul analizei se bazează pe prezentarea analitică a procesului de desprindere şi de diferenţiere a artelor din trunchiul comun sincretic Mousiké , pe de o parte, precum şi pe prezentarea sistemică a valorilor esteticeşte constituite în procesul desprinderii artelor din sincretismul axiologic, pe de altă parte. Conceptul Kalocagatheia reprezenta - similar conceptului mousiké - stadiul sincretic al existenţei valorice din sfera esteticului antic, şi anume, contopirea intrinsecă a frumosului cu binele.

- istoria esteticii = istoria devenirii frumosului

- Platon (427-347) - mitul peşterii (Republica, cartea a VII-a)

- Aristotel (384-322) - teoria mimetică

- Sf. Augustin (354-430) - „proporţia părţilor + o anumită trăsătură a culorii”

- Renaştere - om real vs. om ideal

- Iluminism, s. XVII-XVIII: Diderot (1713-1784) - raport între modelul natural şi modelul mintal

- Kant (1724-1804): „frumosul = „o plăcere generală, non-noţională” (este cognoscibil şi cuprins de judecată, dar nu poate fi cuprins în cuvinte)

- Hegel (1770-1831): frumosul = idee ce s-a sensibilizat

arta: diferite ipostaze ale raportului dintre materie şi spirit:

- arta simbolică: arhitectură - materia domină

- arta clasică: sculptură - echilibru

- arta romantică: pictură, muzică, poezie - dominaţia spiritului

- Schiller (1759-1805): frumosul = formă vie = diversitate a frumosului la nivelul epocilor şi stilurilor

- caracteristica relaţională a conceptului de frumos/artă: ideal-real, interior-exterior, nonfigurativ-figurativ, expresiv-plastic, temporal-spaţial

- obiectul (dedublat al) esteticii = frumosul şi arta

Geneza câmpului estetic

- gândirea cauzală şi teleologică (finalistă) - gândirea cauzală: „Relaţia omului cu natura a fost directă, câtă vreme şi el a făcut parte organică din ea. Această relaţie directă încetează odată cu desprinderea omului din sânul naturii. Relaţiile directe devin relaţii mediate. [...] trăind pe pământ, omul îşi pierde contactul nemijlocit inclusiv cu hrana - fructele pe care le-a avut şi la propriu şi la figurat «la îndemână». Acum are nevoie de un element mijlocitor - o unealtă prin care îşi menţine relaţia spre a fi hrănit. Aşadar, unealta - de astă dată un băţ corespunzător - se introduce în relaţie devenind verigă intermediară, iar relaţia imediată transformându-se într-una mediată. Redăm sub formă triunghiulară, mecanismul mediat al raportului dintre fruct băţ-om, precum şi dubla vectorialitate activă şi retroactivă a acestuia:

Aşadar, după primul vector, omul simţind foame (1), caută fructul (2), şi pentru dobândirea acestuia îşi ia băţul în mână (3). Este un sens pe care vectorul îl are la nivelul singular al generalizării neavând nici un alt element epistemic în el decât şansa unor eventuale repetabilităţi ulterioare, - dar tot pe scara singularului accidental. Potrivit însă retroacţiunii, în conformitate cu feed-back-ul cunoscut din cibernetică relaţia mediată de sus poate să-şi ia o recurenţă: 1.omul îşi ia în mână băţul şi 2.doboară cu acesta fructul, 3.ca să-l aibă pe acesta la îndemână dacă îi va fi foame. Primul cibernetician a fost deci pre-omul. Iar leagănul scopului l-au constituit tocmai instrumentele sale rudimentare: băţul, piatra, oasele animalelor vânate.”

- gândirea finalistă: „Omul primitiv concretiza crezul în puterea magică pe care a atribuit o colţilor şi altor oase ale animalelor, colţi şi oase pe care animalele cândva puternice, îmbătrânind, le-au pierdut şi pe care omul primitiv, ridicându-le, a crezut şi a simţit că preia forţa şi puterea animalelor. Aceasta pentru că aceşti colţi şi dinţi sunt pierduţi de către animal atunci când devine bătrân şi, pe zi ce trece, slăbeşte. Presupunerea inversată concluzionează că îmbătrânirea şi slăbirea cauzează pierderea acestora... Descartes, de exemplu, în lucrarea sa

Pasiunile sufletului explică mânia omului, culminarea mâniei sale prin faptul că el se încălzeşte datorită unor tulburări ale metabolismului corpului; or, tocmai invers, mânia, ajunsă la culme, atrage după sine apariţia tulburărilor fiziologice; omul, supărându-se şi devenind mânios se încălzeşte datorită reacţiilor biochimice însoţitoare ale supărării şi mâniei sale” („Dorinţa unită cu iubirea de sine procură mâniei întreaga agitaţie a sângelui pe care o pot pricinui curajul şi îndrăzneala. Iar ura face ca mai ales sângele bilios, care vine din splină şi din micile vene ale ficatului să primească această agitaţie şi să intre în inimă, unde, din pricina abundenţei sale şi din pricina naturii bilei cu care este amestecat, stârneşte o căldură mai aprigă şi mai arzătoare decât cea care poate fi stârnită acolo de iubire şi de bucurie.” ).

Magia:

Magia imitativă. Ritualul pregătitor al vânătorii sau al luptei.

Magia decorativă. Ornamentica vaselor de lut.

Magia tranzitivă a amuletelor şi a totemurilor.

Activităţile magico-sincretice = rol hotărâtor în geneza câmpului estetic:

- omul perioadelor sincretice îşi realizează iluzia controlului asupra lumii în imagini magice;

- în activitatea sa de zi cu zi ajunge la faza generalizării cauzale şi finaliste la nivelul singularului şi al particularului;

- apare, deci, scopul direct şi

- sentimentul însoţitor nemijlocit de scop: emoţia;

- rezultatul activităţii magice se materializează în produse integral subiectivizate (simpatice, antipatice, stimate, detestate, respectate etc.) ale omului, şi anume: în obiecte emoţionale;

- iar lumea formelor activităţii magice reprezenta o bogăţie deosebit de mare la nivelul cultelor şi ceremoniilor întreprinse de omul preistoric.

Estetica sentimentelor

emoţiile = „existenţe ontice ale fiinţării omului” + „abstractizări gnostice”

activitatea artistică: va re-crea sentimentele la polul realului (ontic) pentru transmiterea concret-senzorială a mesajului cuprins în emoţii la polul idealului (gnostic)

Caracteristicile de structurare estetică:

stârnirea interesului omului faţă de real	=	startul estetic al emoţiilor
abstractizarea particulară a concret-senzorialului	=	transferul estetic al emoţiilor
re-concretizarea particulară a universalului abstract	=	finalul estetic al emoţiilor
îngemănarea particulară a concret-senzorialului cu universalul abstract	=	condiţionarea estetică a emoţiilor

Sistemul categoriilor estetice în muzică

Categoriile latente ale grotescului şi absurdului

Ştefan Angi:

„În manifestarea sa de sine stătătoare grotescul se bazează mereu pe schimbul de esenţă între existenţa şi alter-existenţa valorii atacate, iar absurdul, pe transcenderea acesteia în esenţe de dincolo ale câmpului estetic.

Categoriile latente ale grotescului şi absurdului apar la polii extremi ai câmpului estetic, ambii provenind din aşa-zisul anticâmp ce înconjoară sfera evenimentelor estetice. Provenienţa lor este însă diametral opusă: grotescul semnifică stadiul nascendi, absurdul, stadiul morendi al condiţiei estetice.”

Grotescul:

- etimologia: fr. grotesque, it. grottesco < grotta – peşteră; ornamentica pereţilor unor încăperi subterane săpate în pământ destinate cultului dionisiac al vinului; un tip aparte de ornamente ale grotelor în epoca romană

- reapare în arta Renaşterii (pictura lui Hieronymus Bosch )

- unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai teoriei despre grotesc, Friedrich Schlegel , acordă un sens general valabil modului de structurare grotescă în toate domeniile creaţiei spirituale, în filosofie, în artă şi literatură şi în ştiinţă deopotrivă. Premisa de la care pleacă subliniază caracterul astructural-amalgamat al construcţiei dintre materie şi formă. (Ştefan Angi).

Fr. Schlegel:

„Dacă presupunem drept grotescă oricare îngemănare cu totul arbitrară a formei cu materia, atunci şi filosofia îşi are propriile ei grotescuri ca şi poezia”.

- romantismul: Victor Hugo (Prefaţa la Cromwell): „din fecunda împreunare a tipului grotesc cu tipul sublim se naşte geniul modern”

- grotescul contemporan: anti-teatrul, anti-romanul, anti-piesa muzicală (teatrul instrumental)

Absurdul

- „Absurdul devine o valoare poetică asemeni durerii sau iubirii. Doar aprofundând absurditatea lumii, va apărea o nouă claritate, infinit mai izbitoare decât aceea a primei evidenţe, ce nu rezistă unei riguroase critici.”

- Dada - Trista Tzara („Dada s-a născut dintr-o exigenţă morală, dintr-o implacabilă voinţă de a atinge un absolut moral, din sentimentul profund că omul, în miezul tuturor creaţiilor spiritului, îşi afirma preeminenţa asupra noţiunilor sărăcite a substanţei umane, asupra obiectelor moarte ori a lucrurilor rău însuşite.”)

- Kafka:

„Am căutat întotdeauna, să comunic ceva necomunicabil, să explic ceva inexplicabil, să povestesc despre ceva ce am trăit până în măduva oaselor. De fapt este posibil să nu fie nimic altceva decât acea frică de care s-a vorbit atât de mult, acea angoasă extinsă peste tot, frica faţă de cel mare, ca şi faţa de cel mic, frică spasmodică înaintea cuvântului rostit. Este posibil ca această frică să nu fie doar spaimă, ci nostalgia după ceva, care este mai mult decât acea anxietate iritantă.”

- Alban Berg - Wozzeck

- Chance Music (muzica accidentalului) - aleatorismul - muzica minimalistă

Categoriile fundamentale ale câmpului estetic muzical

Frumosul muzical

- Platon, Hippias Maior:

„Frumosul nu e decât desfătarea pe care ne-o aduc auzul şi văzul.”

- Aristotel, Topice:

“Dacă ceva se defineşte prin doi termeni, conform cu fiecare în parte, ca de pildă că frumos e ceea ce e plăcut privirii şi auzului, atunci acelaşi lucru poate fi frumos şi urât în acelaşi timp, căci ceea ce e plăcut privirii nu este plăcut auzului, fiind frumos şi urât totodată”.

- Hegel (despre frumosul natural):

„frumosul viu al naturii nu este totuşi nici frumos pentru sine însuşi, nici nu e produs din el însuşi ca frumos şi pentru a fi fenomen frumos. Frumuseţea naturii este frumoasă numai pentru altul, adică pentru noi, pentru conştiinţa care cuprinde frumuseţea. [...] Aceasta este cauza pentru care spiritul nu este în stare să-şi găsească contemplarea nemijlocită şi gustarea adecvatei lui libertăţi nici în caracterul finit al existenţei concrete, în limitarea acesteia şi [nici] în necesitatea ei exterioară, văzându se silit, din acest motiv, să satisfacă nevoia acestei libertăţi în cuprinsul unui alt domeniu, superior. Acest domeniu este arta, iar realitatea ei este idealul.”

- frumosul cotidian: = „frumosul sensibilizat ca o valoare adiacentă”

- frumosul artistic: frumos vs. artistic: „butada lui Rafael: nu este acelaşi lucru să pictăm o femeie frumoasă sau să pictăm o femeie frumos”

- istoric:

- perioada preistorică: frumosul sincretic (matriarhatul - Venus din Willendorf)

- neolitic: bărbatul-luptător devine etalonul absolut al frumosului

- Antichitatea grecească: kalokagathia (kalos [frumos] + kai [şi] + agathos [bine] = „idealul armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică, uniunea indisolubilă dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic” - cf. Dicţionar de neologisme)

- Evul Mediu: caracterul transcendental al frumosului; Toma d’Aquino: frumosul = „integritate, proporţie, strălucire”

- Renaşterea: umanismul, portretul (om = concept vs. ideal)

- „în cazul frumosului, sentimentul însoţitor este cel al liniştii sufleteşti, precum la perechea acestuia, în cazul urâtului întâlnim frica. Amândouă sentimentele au stadiile lor directe şi indirecte. Stadiul direct al liniştii sufleteşti este buna dispoziţie sufletească, bucuria, iar în cazul urâtului - spaima, o frică imediată. Stadiul indirect al fricii îl reprezintă angoasa, o frică indefinibilă a înstrăinării, a imponderabilităţii dezechilibrului. Iar stadiul indirect al liniştii sufleteşti îl comportă nostalgia; Caracteristic şi hotărâtor este modul în care aceste două sentimente se confruntă la nivelele stadiilor direct şi indirect ce le corespund. Bunăoară, liniştea sufletească contrastează cu frica, punându-şi faza directă faţă în faţă cu faza indirectă a sentimentului fricii, şi invers, faza ei indirectă se va confrunta cu faza directă a fricii”.

- Joseph Addison :

„Frumosul este precauţia divină împotriva indiferenţei.”

- Edmund Burke, A Philosophical Enquiry into the Origin of our Ideas of the Sublime und Beautiful , 1757:

„Calităţile frumuseţii (de care ne dăm seama prin simţuri) sunt următoarele:

- proporţii relativ mici

- netezimea

- varietatea în orientarea părţilor componente

- ... părţi armonios îmbinate şi nu colţuroase

- gingăşia alcătuirii

- limpezimea şi strălucirea culorilor (fără ca acestea să fie puternice şi ţipătoare)”

„Frumosul în muzică nu este compatibil cu acea tărie şi violenţă a sunetelor care poate fi folosită pentru a stârni alte pasiuni; şi nici notele stridente, aspre sau prea profunde; frumosul în muzică se armonizează cel mai bine cu sunetele clare, egale şi slabe.” În muzică „tot moliciunea şi gingăşia ne impresionează.”

- Stendhal :

„Frumuseţea este o făgăduială de fericire.”

- Liviu Rusu, Logica frumosului:

„Frumosul este una din modalităţile existenţiale ale omului, şi ca atare, alături de adevăr şi bine, condiţia înălţării şi perfecţionării sale.” „Frumosul cel mai desăvârşit înseamnă cea mai perfectă armonizare a formei şi conţinutului”. „realitatea empirică ne introduce în lumea aparenţelor, în timp ce realitatea estetică ne introduce în lumea esenţelor.” „... adevărul se bazează pe intelect iar binele pe voinţă, tot aşa frumosul are la bază sentimentul. Este meritul abatelui Dubos de a fi remarcat importanţa sentimentului în domeniul frumosului artistic, iar Kant, susţinând cu tărie această idee, a întemeiat autonomia Esteticii, găsind la baza esteticului o funcţie sufletească autonomă, şi anume sentimentul.” (pp. 18, 42, 53, 55)

- Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului :

„O estetică a urâtului? Şi de ce nu! Estetica a devenit un nume comun pentru o numeroasă grupă de concepte care se împart, la rândul lor, în trei clase. Prima are de-a face cu ideea de frumos, a doua cu acţiunea producerii sale, respectiv cu arta, şi cea de-a treia cu sistemul artelor, cu reprezentarea ideii de frumos într-un anumit mediu, prin intermediul artei. Noţiunile aparţinând primei clase le reunim sub titlul de metafizică a frumosului. Dacă dezvoltăm însă ideea de frumos, analiza urâtului devine de neocolit. Noţiunea de urât, ca formă negativă a frumosului, acoperă, aşadar, o parte a esteticii. Nu există nici o altă ştiinţă căreia acesta să-i poată fi subsumat, aşa că este corect să vorbim de estetica urâtului. Nimeni nu se miră când în biologie este dezbătută noţiunea de boală, în etică cea de rău, în teoria dreptului cea de nedreptate sau în teologie cea de păcat.”

... urâtul este o noţiune ce poate fi concepută doar ca un termen relativ în raport cu o altă noţiune [...], cea a frumosului, căci urâtul nu există decât în măsura în care există frumosul, care exprimă premisele sale pozitive. Dacă n-ar exista frumosul, atunci nici urâtul n-ar exista deloc, deoarece el nu este decât o negaţie a cestuia. Frumosul este ideea divină, originară, iar urâtul negaţia ei, având ca atare, o existenţă secundară.” (pp. 26, 35)

Întruchiparea muzicală a sublimului

- Pseudo-Longinus , Tratat despre sublim:

Cele cinci izvoare ale sublimului „care au ca temelie comună darul firesc de a vorbi”:

- „fericita îndrăzneală în idei”

- „pasiunea năvalnică şi însufleţită”

- „formarea de figuri (de cugetare şi de cuvinte)”

- „expresia nobilă, alegerea cuvintelor şi fraza deosebit de îngrijită)”

- „aşezarea şi legarea cuvintelor după demnitatea şi măreţia lor”

„După cum în muzică sunetul principal devine mai plăcut datorită aşa-numitelor sunete de acompaniament, tot aşa şi perifraza formează adeseori un acord cu expresia proprie şi contribuie mult la frumuseţea ei, mai ales când nu are cuvinte umflate şi fără gust, ci totul e potrivit plăcut şi cu măsură”

„Mai mult preţuieşte sublimul cu defecte decât mediocritatea fără cusur”

„Omul e făcut să admire tot ce-i măreţ”

- Edmund Burke: caracterizare dihotomică a frumosului şi sublimului:

,,Obiectele sublime sunt vaste ca dimensiuni, cele frumoase sunt relativ mici; frumuseţea trebuie să fie netedă şi lustruită; măreţia trebuie să fie aspră şi neglijentă; frumuseţea trebuie să evite linia dreaptă, dar să devieze pe nesimţite de la aceasta; în multe cazuri măreţia iubeşte linia dreaptă, iar când deviază de la ea, abaterea este de multe ori bruscă; frumuseţea nu trebuie să fie obscură; măreţia trebuie să fie întunecată şi sumbră; frumuseţea trebuie să fie uşoară şi delicată; măreţia trebuie să fie solidă şi chiar masivă.”

„Simţământul generat de ceea ce este măreţ şi sublim în natură ... este Uimirea: iar uimirea este acea stare a sufletului în care toate mişcările sale sunt suspendate, cu un grad oarecare de oroare.” „Uimirea constituie efectul sublimului în gradul său cel mai înalt; efectele interioare sunt admiraţia, reverenţa şi respectul.”

- Kant, în Analitica sublimului din „Critica facultăţii de judecare”:

„Sublim este ceea ce, prin simplul fapt că-l putem gândi, dovedeşte existenţa unei facultăţi a sufletului care depăşeşte orice unitate de măsură a simţurilor”

- Fr. Nietzsche, Naşterea tragediei:

„arta: „ea singură ştie să preschimbe acel simţământ de scârbă provocat de grozăvia şi absurditatea existenţei în reprezentări ce-ţi permit să trăieşti: acestea sunt sublimul - ce îmblânzeşte estetic grozăvia, şi comicul - descărcare estetică provocată de scârba faţă de absurd.”

- Nicolai Hartmann, Estetica (1945):

„Sublimul există în felurite fenomene ale naturii, în furtună, în spargerea de stânci a valurilor mării, în cascadă, ... în tăcerea câmpiei, în cerul înstelat. pentru omul de ştiinţă, multe alte lucruri pot fi şi ele cu adevărat sublime: construcţia internă a atomului... şi legile statistice ale lumii stelelor” [= sublimul natural]. „Cel ce suportă cu stăpânire de sine suferinţa”, „cel care îşi sacrifică viaţa şi sănătatea în serviciul unei sarcini măreţe” [= sublimul moral]. „Sublim în sens estetic, el devine abia acolo unde odată cu admiraţia, câştigăm distanţa de a-l contempla în linişte şi de a permite măreţiei lui să acţioneze asupra noastră, departe de orice tulburări şi orice actualitate.” „Cele mai pure fenomene ale sublimului se găsesc în domeniul mitului, al religiei şi în genere al concepţiei de viaţă, chiar al gândirii şi reprezentării filosofice”. „Cu cea mai mare puritate reiese sublimul ... în artele care nu ţin de reprezentare: muzica şi arhitectura. Muzica îl exprimă în adâncimea dinamicii sufleteşti, acolo unde reprezentarea nu ajunge: ea poate exprima sublimul sufletesc, deoarece îl poate face ‘să vorbească’ nemijlocit, şi prin aceasta provoacă aceeaşi vibraţie în ascultător, pune stăpânire interioară pe el şi îl face să o resimtă aşa cum altfel el nu îşi resimte decât propria lui viaţă: ca ceva al său.” „Unde se găseşte în muzică sublimul? ... El trebuie să aparţină domeniului acelor straturi interioare în care se desfăşoară mişcarea vieţii sufleteşti.” „Miraculos în muzică este doar faptul că ea poate realiza în straturile ei exterioare expresia aproape adecvată pentru aceasta ... prin libertatea absolută a jocului de forme; conţinutul, oricât îl recunoaştem drept mişcare sufletească, rămâne totuşi suspendat într-o nedeterminare caracteristică, şi numai caracterul dinamicii ajunge expresie. Nedeterminarea aceasta corespunde foarte exact ‘obscurităţii’ în care apare sublimul.”

„Sublimul este acel frumos care vine în întâmpinarea nevoii omului de ‘măreţie’, de ceva ‘care ne depăşeşte’, şi în acelaşi timp, învinge fără efort obstacolele temerii şi meschinului omenesc în noi”.

Cele şapte specii ale sublimului: 1. marele şi grandiosul; 2. gravul, solemnul, ceea ce ne depăşeşte; 3. conturatul, închegatul-în-sine, perfectul, tăcutul şi nemişcatul plin de mister; 4. ceea ce ne depăşeşte (în forţă şi putere); 5. uriaşul, enormul, înfricoşătorul; 6. emoţionantul şi zguduitorul; 7. tragicul

- eroul sublim (nevinovat) vs. eroul tragic (care poartă ‛vina tragică’)

- acţiunea şi situaţia sublimă se bazează pe principiul acumulării şi depăşirii obstacolelor (Ravel - Bolero; Honegger - Pacific 231) şi hiperbolizarea idealului (Schiller: poemul Chezăşia)

- josnicul: Picasso - Guernica

Tragicul muzical

- DEX: Tragic = „Categorie a esteticii exprimând un conflict al cărui deznodământ este înfrângerea sau pieirea, în urma unor împrejurări vitrege, a unor persoane virtuoase, a unor idealuri sau a unor categorii sociale valoroase.”

- conflictul tragic reflectă opoziţia dintre:

- om şi destin (Antichitate), „vina tragică” fiind încălcarea poruncii divine sau a legii morale

- datorie şi pasiune, raţiune şi sentiment (clasicismul francez, sec. al XVII-lea)

- mersul istoriei şi o personalitate puternică ce încearcă să i se opună, sau lupta dintre instinct şi aspiraţia spre puritate (epoca modernă)

- Aristotel: Definiţia tragediei (Poetica):

„Imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de oarecare întindere, în grai împodobit cu felurile soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune ci nu povestită, şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea acestor patimi”

- Schopenhauer: tragicul constituie o afirmare a suferinţei imanente vieţii, semnifică triumful ideilor chiar dacă cel care le-a susţinut a căzut.

- Kirkegaard: arată că timpul poate produce tragicul. Timpul ajută la fixarea unei existenţe precise:

“noi suntem înlăuntrul existenţei şi în existenţa de aici, care se cuprinde în existenţa generală. Dar faptul că suntem într-o existenţă însemnează că de la început ne îndreptăm către moarte.”

- Nicolai Hartmann, Estetica (1945):

„Tragicul în viaţă este prăbuşirea a ceva omeneşte de înaltă valoare. A resimţi plăcere în faţa unei atare prăbuşiri ar însemna perversitate morală. Tragicul estetic însă nu este prăbuşirea însăşi, ci apariţia acesteia. Apariţia prăbuşirii a ceva omeneşte de înaltă valoare poate avea foarte bine valoare estetică şi poate produce plăcerea intuirii - inclusiv a înfiorării - fără să lezeze sentimentul etic. Plăcerea aceasta este atunci un adevărat sentiment valoric al sublimului.”

- Vasile Morar, Estetica:

“Din punct de vedere din nou teoretic, categoria tragicului se prezintă ca o categorie închisă. Eroul tragic a fost prins în capcana unor forţe de neînvins, de unde şi faptul că rezultatul conflictului tragic este dinainte stabilit. Atât eroul, cât şi spectatorul acceptă drept sigur faptul incontestabil al dezastrului celui dintâi, ceea ce însă contestă amândoi este îndreptăţirea acestui dezastru, tocmai pentru că au conştiinţa acestei inegalităţi în situaţia tragică a forţelor opuse. De unde şi faptul că recunoaşterea înfrângerii este, pentru ambii, în acelaşi timp şi un protest împotriva aceleiaşi inegalităţi. Categoria tragicului este eventual categoria estetică cea mai legată de nelinişti metafizice şi existenţiale. Principala problemă metafizică constă, în această privinţă, în efortul de realizare a irealizabilului; principala problemă existenţială, în efortul trăirii a ceea ce e de netrăit. Atingerea intangibilului are loc pe un fond estetic, ceea ce, desigur, constituie şi forţa artei.”

- valoare conflictuală - conflict tragic - erou tragic - deznodământ tragic

- grupul statuar Laocoon

- în muzică: genuri (opera), formele bitematice (sonata)

Comicul muzical

- „anti-idealul” comic

- relaţia necesitate-întâmplare

- conflictul comic „demascator”

- structura negativă a eroului comic

- în muzică: rondo, variaţiuni (R. Strauss - Don Quixote), opera comică

- râsul (H. Bergson: „râsul este o corecţie”): satiric, ironic, umoristic

- N. Hartmann:

„Ceea ce ne provoacă râsul este totdeauna ceva din domeniul slăbiciunii omeneşti, al micimii, al meschinului, al aroganţei sau prostiei (neroziei); ajunge deja pentru această niţică lipsă de logică, mai ales când ea se dă drept înţelepciune importantă. Pe scurt, orice fel de absurditate intră aici în considerare, închipuirea, înfumurarea, fanfaronada înainte de toate; mai nevinovată este simpla stângăcie şi ceea ce ţine mai mult de exterior şi de accident.”

„Caracterul cu adevărat estetic al plăcerii se găseşte ... în faptul că ea este pur obiectivă şi fără interes practic. Ea nu priveşte niciodată persoana lovită, ci fenomenul, întâmplarea ca atare. Mila şi bucuria de răul altuia, care o pot însoţi, nu aparţin fenomenului estetic, ci atitudinii etice.”

- Tudor Vianu:

- „Pentru Vischer , toate formele artei, comicul şi umorul, sublimul sau tragicul, rezultă din dozări diferite ale frumosului şi urâtului şi din variate raporturi dialectice între ele. Toate formele artei sunt deci alterări ale frumosului pur şi adevărata problemă estetică este aceea a modificărilor frumosului.”

Formele intercategoriale

- „Semnificaţia conceptului de intercategorie are sensul de a sublinia stadiul particular de manifestare a valorii respective. În acest stadiu, fiinţarea valorii nu mai este ermetică în imanenţa categoriei sale pure ce o defineşte propriu-zis, ci «dincolo» sau «dincoace» de această imanenţă. [...] Paradoxal vorbind, ipostaza intercategorială reprezintă o impuritate adecvată. Ca ipostază relativă, deosebeşte valoarea considerată intercategorial de existenţa sa absolută.”

Intercategoriile frumosului: Graţiosul

- continuitate vs. discontinuitate

- Edmund Burke:

„Graţia se leagă de atitudini şi mişcare ... pentru a fi graţios trebuie să dispară orice aparenţă de greutate”

- Schiller:

„Graţiosul este frumuseţe în mişcare.”

Manifestarea intercategorială a sublimului: Grandiosul şi monumentalul

- grandios = manifestări procesuale, dinamice (muzica)

- monumental = modelare spaţială, plastică

- generalizarea hiperbolei: gradarea şi acumularea

Forme juste» ale tragicului

- structura contrastelor conflictuale

- patetic, maiestuos

Intercategorii ale comicului

- umoristic (iertător) - ironic (caustic) - satiric (demascator)

Tragi-comicul

- figura prototip: Don Quijote (Cervantes)

Interferenţele esteticului cu valorile altor câmpuri socio-umane

Kalocagatheia (frumos+bine)

Demonicul (frumos+rău)

Romanticul (urât+bine)

Non-valoarea şi anti-valoarea: kitsch-ul

Kitsch (lb. germană) = „a face ceva de mântuială”, a degrada, lipsă de stil + confort

- este:

- „un viciu călduţ şi dulceag”, „măsura omului mediocru”

- „o stare de spirit cristalizată în obiecte”

- „o formă patologică de artă”, „un aspect psiho-patologic al vieţii cotidiene”

- se situează între artă şi conformism

- „frumos este ceea ce a fost declarat ca atare de către o clasă socio-culturală suficient de influentă”

- principiile kitsch-ului:

- p. inadecvării

- p. cumulării („ochelari de soare cu radio cu tranzistori”)

- p. perceperii sinestezice

- p. mediocrităţii

- p. confortului

- Nitzsche: „O muzică nu începe să aibă efect magic decât în clipa în care auzim în ea glasul propriului nostru trecut” [!!]

- „în muzică nu există punţi între clasele sociale; kitsch-ul este factor de segregaţie”

Axele Valorilor

Modelul stratificat de analiză estetică a creaţiilor muzicale

a) obiectul artei:

b) mijloacele de expresie

1. Simbolul şi alegoria (caracter convenţional vs. analogie)

2. Grupul metaforei

a) comparaţia (dedublarea semnificantului)

b) epitetul (reducerea semnificantului la o singură trăsătură)

c) personificarea („umanizarea” semnificantului)

d) metonimia (codificarea elementelor componente în relaţii contextuale, in praesentia - contiguitate)

e) metafora propriu-zisă (decodificarea elementelor componente, pe bază de analogie, selectate şi substituite in absentia)

3. Ideograma („desenul ideii”)

4. Pars pro toto (parte pentru întreg) (prezentarea parţială a semnificantului fără reducerea semnificaţiei)

5. Hiperbola şi litota (mărirea/micşorarea semnificantului)

c) habitusul (forma exterioară)

formele cu trio -	comparaţia (gradul „zero” – abatere)
rondo -	comparaţia metaforizată (simbolizat – simbolizant)
variaţiuni –	comparaţia şi metonimia (contiguitatea)
fuga -	metonimia
sonată -	metafora

„Din punct de vedere al melos-ului, istoria formelor muzicale (genurilor? n.n.) apare ca istoria opoziţiilor dintre polifonie şi omofonie”:

Opoziţie:	polifonie	omofonie
muzica instrumentală	fugă (baroc)	sonată (clasicism)
muzica vocal-instrumentală	cantate, oratorii (baroc)	operă (clasicism – romantism)

Formă	Organizarea materialului sonor	Tematism	Procedee de generalizare retorică	Categorie estetică
Fuga	polifonie	monotematism	metonimie	sublim
Sonata	omofonie	bitematism	metaforă	tragic (catharsis)

d) interpretarea

Ştefan Angi: Aspecte psiho-estetice ale interpretării muzicale:

„Analizând estetica sentimentelor, am constatat că ele dispun de o trăsătură importantă, reprezentând dublul lor stadiu coexistent, cel emoţional direct şi cel afectiv indirect. Aspectele psiho-estetice ale interpretării vizează în primul rând această legitate. Interpretul şi interpretarea are în vedere trecerea intenţiilor compozitorului şi a stării contemplative a publicului în stadiul direct emoţional. Muzica trebuie să fie trăită, re-trăită şi experimentată nemijlocit. Numai şi numai în această formă interpretarea validează şi celelalte legităţi ale sentimentului însoţitor: indică vectorialitatea comunicării mesajului spre pregătirea tensiunii, spre realizarea ei şi apoi spre rezolvarea acesteia. De asemenea, elementul evocativ din trecut respectiv, anticipativ a viitorului, şi nu mai puţin prelungirile către ieri şi către mâine, pot evidenţia relativa independenţă a sentimentelor numai în stadiul lor emoţional direct. şi, în fine, emoţiile reprezintă modul de existenţă dinamică a interpretării. Acest mod de transmitere a încărcăturii emoţionale în cadrul interpretării face posibilă sensibilizarea şi plasticizarea adecvată a mesajului, a valorii estetice cuprinse în cadrul discursului muzical învederat.”

e) forma interioară

Eroii

Acţiunea

Situaţia

Structura

Arhitectonica

f) esenţa

Ştefan Angi:

„Esenţa artei constă în esenţializarea mesajului şi ... din structurarea artistică a temei.”

„Drumul către esenţă este mai important decât esenţa însăşi.”

Mediul omogen al artelor; Temporalitatea, spaţialitatea şi spaţio temporalitatea imaginii muzicale; auditivul, vizualul şi audiovizualul manifestării sale:

Obiectual vs. noţional (Ştefan Angi):

ISTORIA ESTETICII

Pithagora (sec. VI î.Hr.), şcoala pitagoreică

- număr, raport, proporţie

- monocordul

- gama din cvinte ascendente

- cvinta = 3/2

- cvarta = 4/3

- terţa mare = 81/64 = 1,2656 (mai mare decât terţa mare naturală, didimică = 5/4)

- terţa mică = 32/27 = 1,1851 (mai mică decât terţa mică naturală = 6/5)

- secunda mare (tonul pitagoreic 1+1/8 = 9/8 = 1,1250) [= interval-diferenţă dintre cvintă şi cvartă]

- secunda mică (lima = semitonul diatonic) = 256/243 = 1,0534

- semitonul cromatic (apotoma) = diferenţa dintre - ton şi lima [9/8:256/243=1,0678]

- cele două terţe (sexte) pitagorice

- coma pitagorică [1,0136] = diferenţa dintre:

- suma a 12 cvinte şi suma a 7 octave: 3/212 : 27 = 1,0136

- octava – patru terţe mici pitagorice: 2 : (32/27)4 = 1,0136

- 1 apotoma – 1 lima = 1,0136

- 1 ton – 2 lime = 1,0136

- 2 apotome – 1 ton = 1,0136

- octava pitagorică = 5 tonuri + 2 lime + 1 comă pitagorică

= gamă a melodiei; „gama violoniştilor”; a rămas în uz până la sf. sec. XVI

- ethos-ul muzicii  Aristoxenos: „pitagoricienii se foloseau de medicină pentru curăţarea organismului şi de muzică pentru purificarea sufletului”

- muzica sferelor

---

Platon (427-347 î.Hr.), Hippias Major, Ion, Republica

- Republica:

- mitul peşterii (VII, 514a) = evocare alegorică a ansamblului Ideilor

- „filozofia «întoarce» sufletul spre contemplaţia Binelui. Dar după ce l-a contemplat îndeajuns, filozoful trebuie să «coboare în peşteră» înapoi, pentru a cârmui cetatea (Cartea a VII-a, 514a 521c)”

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii (1). În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.

- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!

- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?

- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?

- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?

- Necesar.

- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?

- Pe Zeus, nu cred!

- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.

- E cu totul obligatoriu.

- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?

- Ba da.

- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate? (2)

- Chiar aşa!

- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?

- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.

- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.

- Cum de nu.

- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.

- Necesar.

- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră (3).

- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.

- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?

- Cu totul.

- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică (4) ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare" (5), consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?

- Aşa cred şi eu.

- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?

- Ba da.

- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide? (6)

- Ba chiar aşa.

- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie (7).

Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.

- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.

- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.

- E firesc.

- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?

- Nu este deloc de mirare.

- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.

- Foarte corect ceea ce spui.

- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi (8).

- Da, ei susţin aşa ceva. - Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu? (9)

- Da.

- Iată deci arta "răsucirii" (10). Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.

- Aşa se pare.

- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?

- Ba da.

- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.

- E verosimil.

- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.

- Adevărat.

- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.

- Ce anume?

- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi (11), nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.

- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?

- Iarăşi ai uitat prietene (12) că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.

- Adevărat, am uitat.

- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup (13). Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima" (14)

- Absolut.

- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?

- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.

- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.

- Cu adevărat.

- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?

- Nu, pe Zeus!

- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.

- Cum să nu?

- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?

- Pe nimeni alţii.

Note

(1) Expresia greacă lasă mult de dorit în privinţa exactităţii (...) De fapt Platon spune că drumul este lung în comparaţie cu peştera, ceea ce înseamnă că lumina soarelui nu va ajunge înăuntru şi că ieşirea prizonierilor va fi foarte dificilă.

(2) Identificarea adevărului cu evidenţa este foarte limpede aici.

(3) Focul este văzut, desigur, ca un fel de "reproducere" şi, în acelaşi timp, ca un "efect" al soarelui.

(4) Oamenii din peşteră "prezic" ce se va întâmpla, în baza unor date empirice. Ei nu cunosc cauzele şi sensul fenomenelor pe care le înregistrează şi le prevăd.

(5) Odiseea, 489-490.

(6) Aluzie, desigur, la procesul şi la condamnarea lui Socrate, acuzat de a-i fi corupt pe tineri.

(7) Alegoria Peşterii răspunde şi reia celelalte două imagini analogice prezentate mai înainte în Republica: cea a Soarelui şi cea a Liniei - domeniul vizibilului corespunde peşterii, iar domeniul inteligibilului corespunde "lumii de sus".

(8) Evident se face aluzie la teoria platonică despre ştiinţă ca "rememorare" (anamnesis).

(9) Expresia lui Platon nu trebuie luată stricto senso. Prin ceea-ce-este Platon are aici în vedere, probabil, întreg domeniul inteligibilelor, în cadrul cărora, într-adevăr, Binele pare a fi partea "cea mai luminoasă" şi "mai adevărată", dacă neglijăm diferenţa specifică între Bine şi Inteligibil.

(10) Pentru a se ajunge la adevărata ştiinţă, crede filosoful, nu este suficientă o remarcabilă dezvoltare şi antrenare a inteligenţei, nici o multiplicare a cunoştinţelor, aşa cum credeau sofiştii şi cum credem şi noi azi, ci trebuie ca întreg sufletul "să se întoarcă spre lumină", să se schimbe, să sufere laolaltă cu organul prin care cunoaşte şi să biruie piedicile împreună cu acesta. Astăzi nu ne interesează care sunt calităţile sufleteşti, sensibilitatea, însuşirile morale ale unui matematician, biolog ori fizician, atunci când dorim să-i utilizăm strict în cadrul profesiei lor, ci numai performanţele lor intelectuale. Valorile intelectuale sunt astfel, separate de cele etice şi acelaşi lucru se întâmplă, în mare parte, şi în artă. Or exact această scindare interioară i se părea lui Platon o barieră puternică dinaintea oricărui proces veritabil de cunoaştere şi, de aceea, unificarea interioară (pe care o numeşte oikeiopragia) devenea atât condiţia, cât şi scopul acestuia.

(11) E interesant că Platon se referă la cetatea sa "bună", guvernată de filosofi şi nu la cetăţile reale. S-ar fi putut crede că cei de aici se află în "stadiul doi", al celor care privesc focul, nemaifiind constrânşi să vadă doar umbrele. Căci în această cetate nici tehnicile "mimetice", nici amăgitoarea retorică nu-şi au locul.

(12) Adeimantos fusese cel care se întrebase, într-un capitol anterior, dacă nu cumva paznicii sunt mai nefericiţi decât ar fi putut să fie.

(13) Grecii vorbeau despre "regele" şi nu despre "regina" albinelor.

(14) Este reluată ideea anterioară potrivit căreia bunul cârmuitor nu apucă frâiele de bunăvoie.

- ethos-ul muzicii:

- cântul e alcătuit din trei elemente: cuvânt, armonie şi ritm

- armonia şi ritmul trebuie să fie potrivite vorbirii

- jeluitul şi tânguirile nu trebuie îngăduite în vorbire

- acompaniamentul formei poetice: armoniile şi instrumentele muzicale au drept rol formarea unor personalităţi centrate asupra funcţiei proprii, cea de paznic.

- trebuie excluse:

- armoniile „plângătoare” (lidian)

- melodiile tărăgănate (ionian)

- rămân două moduri:

- frigian (războinic şi stimulator)

- dorian (temperat şi liniştitor)

(„ele imită cel mai bine glasul celor greu încercaţi sau fericiţi, al celor chibzuiţi sau curajoşi”)

- cântecele nu au nevoie de:

- instrumente cu multe coarde

- toate armoniile

- rămân: lira şi chitara, spre folosul cetăţii, iar pentru păstorii de la câmp, un soi de fluier

- ritmul bun e legat de rostirea frumoasă

- vorbirea potrivită, armonia potrivită, tonul potrivit şi ritmul ţin de simplitatea sufletului

- Hippias Major:

- dialog anatreptic (trepte ale definirii frumosului)

- ce este Frumosul? (frumosul vs. lucrul frumos)

(premise: datorită dreptăţii oamenii sunt drepţi, prin înţelepciune sunt oamenii înţelepţi, toate cele bune se datorează binelui; toate cele frumoase se datorează frumosului?)

- definiţii ale frumosului.

- Ion:

- dialog despre muzică (despre artele muzelor); este singurul dialog despre artă

- interpreţii: sunt hermeneuţi: ei nu cunosc direct lucrurile, dar redau ce au ştiut şi simţit alţii, creatorii; dar, deţin ei o ştiinţă, care i-ar face interpreţii oricărui artist creator, sau interpretarea de artă depinde de o fericită întâlnire, dincolo de orice cunoaştere?

---

Aristotel (384-322 î.Hr.)

- despre tipuri de arte imitative: “Epopeea şi poezia tragică, …comedia şi poezia ditirambică, :…meşteşugul cântatului cu flautul şi cu cithara sunt … imitaţii. Se deosebesc însă una de alta în trei privinţe: fie că imită cu mijloace felurite, fie că imită lucruri diferite, fie că imită felurit, – de fiecare dată altfel”.

Poetica:

I. Artele sunt imitaţii (mimesis)

Deosebirile dintre arte:

- fie că imită cu mijloace diferite (1 - mijloace)

- fie că imită lucruri diferite (2 - obiect)

- fie că imită diferit (3 - procedare)

1. - după mijloacele care săvârşesc imitaţia:

- toate săvârşesc imitaţia în:

- ritm („arta dănţuitorilor” - imită caractere, patimi, fapte)

- grai

- melodie

II. 2. - după felul obiectului pe care-l imită:

- arta imită „oameni în acţiune”

- aceştia pot fi înfăţişaţi ca fiind:

- mai răi decât sunt în viaţa de toate zilele = TRAGEDIA

- mai buni ................................................. = COMEDIA

III. 3. după chipul cum se săvârşeşte imitaţia (procedarea):

- (discurs liric, epic, dramatic)

ex.: Homer şi Sofocle vs. Aristofan

IV. Subiectul trebuie să oglindească universalul

- poezia înfăţişează universalul („lucruri putând să se întâmple în limitele verosimilului şi necesarului”)

- istoria înfăţişează particularul; de aceea: „poezia e mai filozofică şi mai aleasă decât istoria”

V. Definiţia tragediei

= „imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de oarecare întindere, în grai împodobit cu felurile soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune ci nu povestită, şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea acestor patimi”

---

Aristoxenos (cca. 354-300 î.Hr.)

- elementele senzoriale ale muzicii:

„- priceperea muzicii depinde de două lucruri: „de percepţie şi de memorie; de percepţie pentru ce se execută, de memorie pentru ce s-a cântat”

- receptarea muzicii nu depinde nici de intelect, nici de sensibilitate, ci de impresia senzorială a auzului ce are rolul de a da o percepţie cât mai precisă.

- numărul şi calculele sunt inutile în muzică, unde judecătorul suprem şi neapelabil este urechea.

- esenţa unei note muzicale nu este lungimea corzii necesară producerii ei, ci relaţia dinamică, limpede simţită şi sesizată cu alte note.

- intervalul muzical = „domeniul sonor cuprins între două sunete diferit intonate” (cea mai veche definiţie a intervalului muzical)”

---

Horaţiu (65-8 î.Hr.), Ars poetica

- principiile fundamentale care dau valoare operei de artă şi care trebuie să stea la baza unei opere literare pentru ca aceasta să câştige în demnitate şi pentru ca poetul să devină educator: claritatea, simplitatea, unitatea dintre fond şi formă, originalitatea temei, concizia, armonia, noutatea lexicului în concordanţă cu conţinutul:

- ca să placă, opera trebuie să arate adevărul

- este indispensabilă unitatea dintre fond şi formă, armonia ansamblului

- subiectul trebuie ales cu grijă

- poemul trebuie să trezească emoţia estetică a cititorului

- unui poet i se cere talent dar şi cultură

- el trebuie să fie exigent cu sine însuşi, acordând mare atenţie elaborării artistice

- opera = trebuie să fie o îmbinare între util şi frumos

- prin desfătare estetică îl educă pe cititor

- scriitorul trebuie - să scrie concis, condiţie a valorii artistice

- să îmbogăţească vocabularul (cuvinte vechi şi noi)

- trebuie combătută mediocritatea

- Ut pictura poesis (poezia e ca pictura):

„Ca şi pictura-i poema. Te-atrage vreuna de-aproape,

Alta te-ncântă mai mult dacă stai s-o priveşti de departe;

Una preferă-ntuneric, iar alta voieşte lumină,

Ne-nspăimântată deloc de părerea acerbului critic,

Una, odată-a plăcut, însă alte mereu o să placă” [Arta poetică, 361]

---

Estetica creştină patristică: Sf. Augustin (354-430)

Despre frumos:

= „proporţie a părţilor împreună cu o anumită calitate plăcută a culorii”

- Dumnezeu reprezintă „frumuseţea prin imitarea căreia toate lucrurile sunt frumoase şi în comparaţie cu care toate lucrurile sunt urâte”.

- măsură, formă şi ordine (modus, species et ordo) = triada care determină frumuseţea

- „Raţiunea, îndreptându-se către domeniul văzului, adică spre pământ şi cer, a observat că în lume, frumuseţea este ce place văzului; în frumuseţe, figurile; în figuri, măsurile; în măsuri, numerele” (De ordine II)

- „Priveşte cerul şi pământul şi marea şi ceea ce străluceşte pe cer, deasupra pământului şi mării sau se târăşte pe dedesubt sau zboară sau înoată: toate au forme pentru că au măsuri. Lipseşte le de numere şi nu vor mai fi nimic.” ( De libero arbitrio II, XVI, 42)

- „Toate lucrurile cu cât sunt mai măsurate, mai formate şi mai ordonate, cu atât sunt mai frumoase, dar cu cât sunt mai puţin măsurate, formate şi ordonate, cu atât sunt mai puţin frumoase” (De natura boni)

- „nu suntem întotdeauna conştienţi de frumuseţea lumii din cauză că nu o putem sesiza intelectual ca pe un tot”

- „lucrurile sunt frumoase fiindcă plac sau plac fiindcă sunt frumoase?” Răspunsul dat de Augustin := „Plac pentru ca sunt frumoase” (frumosul = calitate obiectivă).

- „suntem mai capabili să percepem frumosul decât să-l explicăm”

- frumuseţea o percepem numai prin văz şi auz; celelalte simţuri sunt incapabile să perceapă relaţii. Când părţile sunt just corelate, rezultă frumuseţea întregului. Din acest motiv, un întreg produce adeseori plăcere, deşi părţile lui, luate izolat, nu produc. Frumuseţea unui om, a unei statui, a unei melodii sau a unei clădiri, nu e determinata de părţile individuale, ci de interconexiunile lor. „Astfel cu toţii, după îndatoririle şi ţelurile fiecăruia, ne integrăm frumuseţii universale, încât ceea ce ne este neplăcut luat aparte, ne place mai mult când îl privim în ansamblu” (De vera religione).

Clasificarea artelor:

- muzica: cea mai înaltă formă de artă, pentru Sfântul Augustin, = arta numărului şi a proporţiei juste. Muzica are puteri miraculoase pentru a spori credinţa oamenilor.

- arhitectura: are calităţi matematice

- pictura şi sculptura:

- sunt preocupate cu imitarea imperfectă a lumii sensibile

- nu lucrează cu numărul şi nu au ritm

- poezia: este falsă, inutilă şi imorală

- teatrul: stârneşte emoţii mincinoase

De Musica: definiţia muzicii (Cartea I, Capitol a II-lea): „Musica est bene modulandi scientia” (Muzica este ştiinţa de a modula bine)

citat Sf. Augustin:

comentariul la Psalmul 169:

„Cine se bucură nu rosteşte cuvinte; cântecul lui bucuros e fără cuvinte, este glasul unei inimi care se topeşte în propria-i bucurie şi se străduieşte a-şi exprima simţămintele chiar când nu le prinde înţelesul”

---

Estetica medievală scolastică: Toma d'Aquino (1225-1274)

- În Summa Theologiae sunt prezentate două definiţii date frumosului: prima dintre ele îl restrângea aria deoarece îl reduce la văz – “se numesc frumoase acele lucruri care provoacă plăcere când sunt privite”; cea de-a doua este mai largă fiind întemeiată pe termeni de percepţie: “se numesc frumoase acele lucruri a căror percepere place” .

- definiţia: frumosul = „integritate, proporţie, strălucire”, alegorizează Sfânta Treime, integritatea semnificându-l pe Tatăl, proporţia pe Fiul, iar strălucirea, pe Sfântul Duh.

---

Estetica prerenascentistă: Dante (1265-1321)

- Divina Comedia

- De vulgari eloquentia : poezia este „o întruchipare exprimată în versuri, potrivit retoricii şi muzicii”, deci cu respectarea unităţii, a ordinii părţilor componente, cu dominarea pasiunilor şi utilizarea figurilor de stil, precum şi a armoniei muzicale, obţinute prin ritmul versului şi structura strofei. Aparenţa raportului de subordonare se estompează odată cu fixarea „celui mai măreţ vers”, endecasilabul (urmat, ca putere de expresie, de heptasilab, pentasilab şi trisilab), într-o accepţiune pitagoreică ce consideră numărul ca fiind substanţa lucrurilor, numerele pare de natură inferioară celor impare iar forma superioară materiei. Canzona este genul ce cuprinde :„întreaga artă a cântării poetice” (în detrimentul altor două forme lirice, balada şi sonetul) şi are un nume care o consacră cântării. Ea „îmbină cu artă cuvintele pentru a fi însoţite de muzica potrivită” (definire ce doreşte să precizeze principala deosebire faţă de poezie, dar şi de Cantio, „cântatul însuşi”) şi reprezintă „o îmbinare în stil tragic, cu stanţe [strofe] de aceeaşi lungime, fără reluare, pentru un singur gând.” Întreaga artă a canzonei se bazează pe „împărţirea melodică, potrivirea părţilor precum şi numărul versurilor şi al silabelor.” În cea de-a XIII-a scrisoare , Dante invocă polisemia textului literar, detaliind înţelesurile multiple ale oricărei opere: literal, alegoric, moral şi anagogic. Interpretarea versetelor din Psalmul CXIII („Când Israel a plecat din Egipt şi casa lui Iacob de la un neam păgân, Iudeea a ajuns să fie locul lui sfânt, iar Israel, stăpânirea lui”) dezvăluie sensul literal („ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în vremea lui Moise”), alegoria („mântuirea noastră săvârşită prin mijlocirea lui Christos”), înţelesul moral („trecerea sufletului de la jalea şi suferinţa păcatului la starea de har”) şi cel anagogic („ieşirea sufletului sfânt din robia stricăciunii de aici către libertatea slavei veşnice”).

- „litera ne învaţă asupra ceea ce a fost, alegoria ce să crezi, morala ce să faci, anagogia ce să speri.”

- despre:

- esenţa muzicii (în Convivo):

- „muzica este prin excelenţă arta frumoaselor relaţii (delle belle relationi), a căror evidenţă rezultă în muzică mai clar decât în oricare altă artă, datorită armoniei care le stăpâneşte”

- efectele muzicii:

- „muzica atrage la sine spiritele umane, care sunt de fapt vapori ai inimii, în aşa măsură încât îşi întrerup aproape orice altă activitate; tot astfel şi sufletul când aude, cât şi virtuţile tuturor acestor facultăţi care aproape că aleargă către spiritul sensibil care priveşte sunetul”

---

Estetica renascentistă: Leonardo da Vinci (1452-1519)

- „pictura este o poezie mută, poezia este o pictură oarbă”

- Tratatto di Pittura: pictura este superioară poeziei deoarece:

„1. are o cuprindere mai largă, fiind singura artă care imită toate lucrurile vizibile, chiar acelea pentru care poeziei îi lipsesc cuvintele;

2. reprezintă lucruri prin imagini, nu prin cuvinte, iar un cuvânt este faţă de o imagine ceea ce e o umbră faţă de un corp real;

3. reprezintă lucrurile cu mai mare adevăr decât poezia, întrucât cuvintele sunt convenţionale;

4. reprezintă natura, opera lui Dumnezeu, nu invenţiile omeneşti, aşa cum face poezia;

5. foloseşte cel mai nobil şi mai sigur dintre simţuri, văzul, pe când poezia îl utilizează pe cel mai puţin demn de încredere, auzul;

6. se bazează pe cunoştinţe ştiinţifice, îndeosebi pe cunoştinţe de optică şi, în plus, contribuie la extinderea acestor cunoştinţe;

7. pictura nu poate fi copiată, aşa cum se întâmplă cu unele opere literare, când copia e la fel de valoroasă ca originalul; ‚unicitatea’ picturii o face mai glorioasă ca celelalte arte;

8. ea este mai accesibilă oamenilor decât poezia, necesită mai puţin comentariu;

9. înrâurirea ei e mai nemijlocită;

10. ea îi interesează şi-i atrage pe oameni, pe când descrierile poetice adeseori îi plictisesc şi-i obosesc;

11. conţine armonie asemănătoare cu armonia muzicii;

12. are avantajul că-şi prezintă întregul conţinut dintr-o dată, pe când poezia o face treptat şi are nevoie de timp în acest scop”.

Din aceleaşi motive, pictura este superioară muzicii. În plus,

„1. pictura durează, pe când muzica moare îndată după execuţie;

2. are o sferă mai largă şi îmbrăţişează totul, acea università e varietà di cose, zugrăvind atât lucrurile care se află în natură cât şi pe cele care nu se află”.

---

Estetica clasică franceză: Descartes (1596-1650)

- Compendium Musicae: “arta, poezia şi frumosul (…) sunt produse subiective ale imaginaţiei care nu pot fi supuse raţionalizării” .

- „Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum”

- Dacă “numim bine şi rău ceea ce simţurile noastre interne sau raţiunea noastră ne fac să considerăm potrivit sau contrar naturii noastre”, “numim frumos sau urât ceea ce ne este înfăţişat ca atare de simţurile noastre externe…” Departe de concepţia oficială a secolului al XVII-lea (care decreta identitatea frumosului cu adevărul), Descartes considera că “fundamentul frumosului se află dincolo de raţiune, în pasiune, în simţuri, în bogăţia empirică”. Corespondenţa sa cu savantul Marin Mersenne dezvăluie câteva din ideile esteticii carteziene: “noţiunile noastre de plăcut şi frumos sunt total subiective”; “e cu neputinţă să vorbim despre vreun criteriu al frumosului sau al plăcutului”; “acelaşi stimul poate fi plăcut sau neplăcut, poate părea frumos sau urât, în funcţie de tipul de imagine mentală pe care o evocă în mintea noastră”; “unul din principalele foloase ale adevăratei frumuseţi este că ea nu e nici schimbătoare, nici trecătoare, ci e constantă, sigură şi pe gustul tuturor epocilor”. Compendiul despre muzică aminteşte că vocea umană “prezintă cea mai mare conformitate cu spiritele noastre” şi “tendinţa generală a ritmurilor muzicale e de-a instaura în suflet un afect sau o pasiune similară cu aceea a muzicii”, însă invocă idealul “mediei de aur”, raporturile simple din intervalele muzicale şi necesitatea evitării “figurilor derutante” şi a “contrapunctului artificial”. Imaginaţia sfârşeşte prin a fi tratată “ca o slujnică a raţiunii”. În Compendium musicae şi Les passions de l’âme, Descartes constată că teatrul şi cărţile generează o diversitate de sentimente, veselie şi tristeţe, dragoste şi ură; dar, pe lângă acestea, ele stârnesc în noi un fel de plăcere mentală, izvorâtă din “conştiinţa experimentării de către noi a acestor emoţii”. Suntem conştienţi de emoţia pe care ne-o provoacă arta, dar, în acelaşi timp, această conştiinţă ne face plăcere, sentiment însoţit, uneori, şi de tristeţe. Experienţa estetică este, prin urmare, subiectivă, ca şi frumosul, iar arta iraţională.

---

Estetica şcolii engleze (Addison, Burke, Hogarth)

Addison (1672-1719)

- frumosul = „precauţia divină împotriva indiferenţei”

- plăcerile imaginaţiei: cele primare („ceea ce este mare, nou şi frumos”) şi cele secundare (rezultate din sculptură, pictură, muzică)

Burke (1729-1797)

- simţul frumosului ca „instinct social”

- speciile instinctului social:

- simpatia (explică plăcerea pe care ne-o dă tragedia)

- imitaţia (explică plăcerea pe care ne-o dau pictura, sculptura, poezia)

- ambiţia sau emulaţia (puse în legătură cu sublimul = „cea mai puternică emoţie”)

- frumosul în muzică = „sunete clare, egale”

Hogarth (1697-1764)

- pictor

- esenţa frumosului ideal stă (în arta greacă) în „linia şerpuitoare precisă”

- atributele abstracte ale frumuseţii: varietatea, potrivirea, simplitatea, simetria, complexitatea, uniformitatea, cantitatea.

- cea mai frumoasă formă: flacăra focului

- în muzică: „perfecţiunea menuetului provine din varietatea compusă, echilibrată a mişcărilor în linii serpentine”

- grotescul nu admite serpentine (!)

---

Raţionalismul german (Baumgarten, Winkelmann, Lessing)

Baumgarten (1714-1762)

- a introdus pentru prima dată în filozofie termenul de „estetică” (1750), pe care o denumeşte drept „ştiinţa cunoaşterii senzoriale”;

- frumosul este acea formă a perfecţiunii care poate fi detectată prin intermediul simţurilor;

Winkelmann (1717-1768)

- lucrări de filozofie, critică şi istorie a artei: Reflecţii asupra imitaţiei operelor greceşti în pictură şi sculptură şi Istoria artei antice (prezintă dezvoltarea artei antice greceşti);

- suprema frumuseţe = figura umană („linie eliptică funcţională”); linia frumuseţii - cunoscută de greci (drapaje, trăsături, forme); „nu-i stă în putere algebrei să determine care linie formează frumuseţea”

- scopul istoriei artei = „expunerea obârşiei, creşterii, schimbării şi prăbuşirii ei, împreună cu diversele stiluri ale popoarelor, epocilor şi artiştilor, ca şi ilustrarea acestui fapt, pe baza operelor rămase din Antichitate”;

- creează premisele pentru clasificarea şi periodizarea artei antice; a identificat 4 stadii în arta greacă:

- arta greacă arhaică: până la Fidias

puternică şi rigidă în desen

plină de detalii precise şi mărunte

lipsită de graţie

- perioada lui Fidias (preferată de W.):

„stilul sublim sau măreţ”

caracterizată prin simplitate măreaţă şi unitate

- perioada lui Praxiteles:

caracterizată prin frumuseţe şi graţie

- perioada imitatorilor: perioadă eclectică şi uşuratică

Lessing (1729-1781)

- lucrarea sa: Laocoon, sau eseu despre limitele poeziei şi picturii a fost scrisă datorită afirmaţiilor lui Winkelmann: acesta susţinea că motivul pentru care grupul statuar Laocoon îşi înăbuşă strigătul, în timp ce Laocoon al lui Virgiliu strigă, e simplitatea geniului grec faţă de cel latin;

- Lessing oferă altă explicaţie, pornind de la constatarea că eroii răniţi ai lui Homer cad strigând: grecii şi latinii au rezervat expresia vehementă a emoţiei caracterului divin; de vreme ce grecii nu se opuneau exprimării violente a emoţiei, atenuarea pasiunii în grupul Laocoon trebuie căutată în altă parte, şi anume în „legile frumosului plastic” şi „deosebirea dintre poezie şi sculptură”:

sculptura poate reda un singur moment al acţiunii; pentru că acest moment este cel care produce impresia asupra spectatorului, faza extremă a situaţiilor emoţionale nu trebuie întruchipată în marmură; momentul ales (numit „momentul pregnant” sau „momentul fecund”) reprezintă o arie de coincidenţă între poezie şi sculptură (sau pictură), dă câmp liber fanteziei şi reprezintă o adevărată dialectică timp-spaţiu: în timpul creaţiei se condensează, iar în timpul recepţiei se dilată;

în poezie, creatorul nu este silit să-şi limiteze tabloul la un singur moment al acţiunii;

semnele picturale pot sugera indirect acţiuni, iar semnele poetice pot prezenta indirect corpuri; poezia poate include între materialele ei şi împrejurările hidoase sau îngrozitoare, în timp ce artele plastice nu pot face aşa ceva.

---

Estetica germană clasică (Kant, Schiller)

Kant (1724-1804):

Judecata estetică (de gust) este definită în raport cu patru criterii: după calitate, cantitate, scop şi gust: „o plăcere dezinteresată, universală, o plăcere a finalităţii fără scop, o plăcere necesară”.

d.p.d.v. al calităţii, judecata estetică:

este o plăcere dezinteresată, deoarece nu angajează realitatea ci doar reprezentarea obiectului; ea nu decurge din reprezentarea lucrului, ci din raportarea acesteia la noi; armonia provenită din contemplare e în noi, deşi suntem înclinaţi s-o atribuim obiectului; principiul a priori al judecăţii reflectante e întotdeauna subiectiv; plăcerea dezinteresată e indiferentă de existenţa reală a unui lucru, în timp ce dorinţa interesată aspiră la posesiune şi consum;

se opune plăcutului şi binelui, care sunt legate de un interes: plăcutul se adresează numai simţurilor şi ne încântă în afară de orice judecată, iar binele se manifestă ca mijloc (utilul) sau ca scop în sine (binele moral); în frumos, nimic nu este dorit sau voit; spre deosebire de plăcut, frumosul presupune o judecată; spre deosebire de bine, frumosul e liber; frumosul e specific uman, fiind dependent de raţiune şi sensibilitate (plăcutul există şi la animale);

Judecata de gust este pur contemplativă. Gustul este facultatea de a judeca un obiect sau un mod de reprezentare cu ajutorul satisfacţiei sau neplăcerii, într-un mod cu totul dezinteresat (pur contemplativ). Frumosul este obiectul acestei satisfacţii.

d.p.d.v. al cantităţii, judecata estetică:

este o satisfacţie estetică universală (caracter ce decurge din calitatea dezinteresării: excluderea oricărei referinţe la legătura personală cu ceea ce produce plăcere, duce la concluzia că plăcerea se aplică oricui în mod egal); o judecată estetică poate fi singulară, dar păstrează totdeauna pretenţia universalităţii; universalitatea satisfacţiei nu este logică sau intelectuală şi se bazează pe sentiment, nu pe concept; universalitatea estetică este, deci, subiectivă; un obiect care ne place esteticeşte, ne place impersonal (ca unui membru al umanităţii şi nu ca unui individ izolat);

Simţul frumosului este reflexul mental legat de sentimentul de plăcere pe care l încercăm când ne aflăm în prezenţa unui domeniu al naturii ce ni se înfăţişează artificial ordonat.

d.p.d.v. al scopului (sau relaţiei):

frumuseţea este forma finalităţii fără scop; forma finalităţii unui obiect este percepută fără reprezentarea unui scop, întrucât frumosul place şi, ca atare, implică o potrivire între forma unui lucru şi jocul armonic al facultăţilor noastre; frumosul nu implică nici utilul (finalitate externă), nici perfecţiunea (finalitate internă), şi nu oferă nici satisfacţii intelectuale; Pe lângă această frumuseţe liberă, naturală, există şi frumuseţea aderentă, care presupune un concept logic despre tipul şi destinaţia normală a obiectului (ex.: omul este un concept de perfecţiune tipică, un ideal); omul de ştiinţă nu reacţionează la finalitatea fără scop; frumuseţea aderentă include o semnificaţie morală; arta nu e frumuseţe pură, liberă, ci este frumuseţe aderentă, care presupune un concept şi e fixată în jurul lui; pentru K., (asemeni lui Baumgarten), arta este „un veşmânt sensibil şi imaginativ al unui concept intelectual”; ea este opera geniului, care are ca elemente constitutive imaginaţia şi intelectul şi constă dintr-o „fericită predispoziţie, pe care nici o ştiinţă nu ne-o poate învăţa şi nici o străduinţă nu ne-o poate aduce”;

d.p.d.v. al gustului (al modalităţii), judecata estetică:

o plăcere necesară; e frumos ceea ce e recunoscut fără concept ca obiect al unei satisfacţii necesare;

Caracterul antinomic al definiţiilor frumosului la Kant:

1. Păcere (dar) dezinteresată; 2. Plăcere universală (dar) necuprinsă în noţiuni; 3. Finalitate a formei (dar) fără scop; 4. Plăcere (dar) necesară.

Clasificarea artelor: Kant găseşte două ipostaze muzicii: mai întâi o socoteşte printre primele arte (imediat după poezie), dată fiind capacitatea ei de mobilizare directă şi deosebit de profundă asupra sufletului; iar în al doilea rând clasifică muzica pe ultimele locuri ale sistemului său, deoarece ea nu oferă prilej statornic de meditaţie ideatică sau obiectuală dat fiind caracterul ei efemer şi non-noţional, respectiv non-obiectual.

Idealul artistic este omul, împreună cu modurile sale de expresie: cuvântul (articulaţia), gestul (gesticulaţia) şi sunetul (modulaţia).

Aşadar, avem trei arte:

1. Arta cuvântului - cuprinde: elocinţa şi poezia

2. Arta plastică - cuprinde: arta plastică propriu-zisă (care aduce adevărul sensibil; ex.:

arhitectura)

pictura (aparenţa sensibilă)

arta grădinilor

3. Arta jocului de senzaţii - cuprinde:

arta pură a culorilor

muzica

În această clasificare, muzica este o simplă artă de agrement; ei i se reproşează că „e lipsită de urbanitate”, fiindcă se impune sonor cu indiscreţia unui parfum.

Arta cea mai înaltă era considerată poezia.

Schiller (1759-1805)

- în „Scrisori…”:

„Frumosul şi arta - necesitate metodică de a apropia adevărurile simţirii de inteligenţă” (Scrisoarea întâi);

critica societăţii contemporane: „Cu noi s-a produs o separare accentuată a ştiinţelor, o despărţire strictă a rangurilor şi ocupaţiilor, o ruptură între stat şi biserică, legi şi moravuri; delectarea e separată de muncă, mijlocul de scop, strădania de recompensă” (Scrisoarea 6);

„Mijloacele de înnobilare care se află în afara puterii statului barbar sunt ştiinţa şi arta. Sarcina artistului: să ia materia din epocă şi s-o ridice prin forma ce se află în sfera umanului, indicând totodată direcţia spre bine şi adevăr” (Scrisoarea 9);

„Omul concret se află ori în stare de tensiune, ori într-una de destindere. Frumuseţea dulce restituie uneia armonia, celeilalte energia, eliberându-le astfel de unilateralitate” (Scrisoarea 17);

„Frumosul nu dă rezultate pentru inteligenţă şi voinţă, dar redă omului libertatea de a se face om. Frumuseţea este a doua noastră creatoare” (Scrisoarea 21);

Despre starea estetică şi opera de artă (Scrisoarea 22):

„Părăsim o muzică frumoasă cu vie emoţie, o poezie frumoasă cu imaginaţia aprinsă, o capodoperă de sculptură cu mintea limpezită”. Însă „prin materia sa, muzica, chiar cea mai spirituală, prezintă încă o mai mare afinitate cu simţurile decât îngăduie adevărata libertate estetică; poezia, chiar cea mai izbutită, (…) participă mereu mai intens (la jocul capricios al imaginaţiei) decât îngăduie necesitatea intimă a frumosului autentic; … chiar cea mai bună sculptură (…) atinge limita ştiinţei serioase prin precizia conceptului ei. Totuşi, aceste afinităţi izolate se pierd pe măsură ce operele acestor trei genuri de artă se ridică la un nivel mai înalt, iar o urmare firească şi necesară a perfecţiunii este că, fără a confunda limitele lor obiective, diferitele arte ajung la o asemănare din ce în ce mai mare în influenţa lor asupra sufletului. Muzica, în suprema ei înnobilare, trebuie să devină formă şi să acţioneze asupra noastră cu forţa calmă a unei statui antice; (…) arta plastică, trebuie să devină muzică şi să ne emoţioneze direct prin prezenţa ei sensibilă; iar poezia (…) trebuie să ne încleşteze puternic ca muzica, dar în acelaşi timp, să ne înconjoare cu o seninătate blândă ca plastica. Tocmai în aceasta constă perfecţiunea oricărei arte: în a şti să înlăture limitele specifice fără a sacrifica în acelaşi timp avantajele particulare ale ei, şi a-i da, prin folosirea înţeleaptă a ceea ce-i este propriu, un caracter cât mai general.”

satisfacţia estetică este „plăcerea cea mai înaltă şi cea mai deplină din câte poate încerca spiritul omului”;

scopul educaţiei estetice este „obţinerea armoniei omului, înnobilarea prin artă, încât omul să poată executa binele moral nu prin luptă cu sine, ci prin acordul profund cu firea lui sensibilă, înălţată şi purificată prin acţiunea artei”;

---

Idealismul absolut (Schelling, Hegel)

Schelling (1775-1854)

- despre muzică:

muzica este forma artistică în care unitatea reală devine simbol;

conştiinţa de sine este strâns înrudită cu simţul auzului în general şi cu muzica şi vorbirea în special;

muzica este „o reală numărare de sine a sufletului” (latura aritmetică a muzicii);

muzica este ritmul perceput şi armonia universului vizibil însuşi; ea reprezintă mişcarea pură ca atare, desprinsă de obiect;

muzica cuprinde:

ritmul (prima dimensiune); prin ea muzica este determinată d.p.d.v. al reflecţiei şi conştiinţei de sine;

armonia (a doua dimensiune): prin ea muzica este determinată d.p.d.v. al sentimentului şi judecăţii;

melodia (a treia dimensiune): prin ea muzica este determinată d.p.d.v. al intuiţiei şi imaginaţiei;

- dacă cele trei forme fundamentale sau categorii ale artei sunt muzica, pictura şi sculptura, atunci:

ritmul - este muzicalul din muzică

armonia (modulaţia) - este picturalul

melodia - este sculpturalul

- ritmul, armonia şi melodia

– sunt formele dintâi şi pure ale mişcării din univers;

– constituie modul lucrurilor materiale de a fi aidoma ideilor.

Sistemul Artelor:

S. diferenţia identitatea artistică, după cum era o infuzie a infinitului în finit sau a finitului în infinit (artă ideală sau artă reală) în poezie şi în artă:

- în seria reală includea:

artele plastice

muzica

pictura

plastica (arhitectura, basoreliefurile şi sculptura)

- în seria ideală includea:

poezia (lirică, epică şi dramatică)

- Locul muzicii în sistemul artelor:

- muzica este cea mai generală dintre artele reale şi se situează cel mai aproape de dizolvarea în vorbire şi raţiune: ea este cea mai ermetică dintre arte: admite modelul absolut numai ca ritm, armonie şi melodie.

Hegel (1770-1831)

- „frumosul artistic ţine de spiritul absolut”

- „conţinutul artei este ideea, iar forma ei - plăsmuirea sensibilă, figurată”

- frumuseţea

- este „un anumit mod al exteriorizării şi reprezentării adevărului”

- „este accesibilă gândirii care operează cu conceptul”

- frumosul = „idee într-o formă determinată”

- formele frumosului artistic:

- forma simbolică a artei (arhitectura - artă exterioară): nepotrivire între idee şi formă

- forma clasică (sculptura - artă obiectivă): încorporarea liberă a ideii în formă

- forma romantică (pictură, muzică, poezie - arte subiective): obiectul artei este libera spiritualitate concretă

- Muzica:

- „retragere în subiectivitate” („interioritate subiectivă”)

- „este arta afectivităţii”

- „are cea mai mare înrudire cu poezia” dar „muzica nu degradează tonul făcând din el un sunet al limbii, ci face din el un element al său”

- „interjecţiile formează punctul de plecare al muzicii” (muzica = „interjecţie cadenţată”)

BIBLIOGRAFIE

1. Angi, Ştefan, Prelegeri de estetică muzicală, Editura Universităţii din Oradea, 2004

2. Aristotel, Poetica, Editura Academiei, Bucureşti, 1965

3. Augustin, De Musica, Editura Univers, Bucureşti, 2000

4. Bergson, H., Teoria râsului, Iaşi, 1992

5. Blaga, L., Trilogia culturii, ELU, Bucureşti, 1969

6. Burke, E., Despre sublim şi frumos, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981

7. Călinescu, G., Principii de estetică, Editura Fundaţia regală, Bucureşti, 1939

8. Croce, B., Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1970

9. Cuclin, D., Tratat de estetică muzicală, Tip. Oltenia, Bucureşti, 1933

10. Dante, Opere minore, Editura Univers, Bucureşti, 1976

11. Descartes, Pasiunile sufletului, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1884

12. Diderot, Nepotul lui Rameau, BPT, Bucureşti, 1972

13. Eco, U., Opera deschisă, Editura Univers, Bucureşti, 1969

14. Eliade, M., De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

15. Frazer, J.G., Creanga de aur, vol.I-V, Editura Minerva, Bucureşti, 1980

16. Ghyka, M.C., Estetica şi teoria artei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

17. Gilbert, K.E.,- Kuhn, H., Istoria esteticii, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1972

18. Grupul «M», Retorica generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974

19. Hartmann, N., Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974

20. Hegel, Despre artă şi poezie, Editura Minerva, Bucureşti, 1979

21. Hogarth, W., Analiza frumosului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981

22. Hugo, V., Despre literatură, ESPLA, Bucureşti, 1957

23. Ingarden, R., Studii de estetică, Editura Univers. Bucureşti, 1978

24. Kant, Critica facultăţii de judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

25. Leonardo da Vinci, Tratatul despre pictură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971

26. Lessing, G.E., Laocoon; în Opere vol.I. ESPLA, Bucureşti, 1958

27. Liiceanu, G., Tragicul, Editura Univers, Bucureşti 1975

28. Moles, A., Psihologia kitsch-ului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980

29. Moutsopoulos, E., Categoriile estetice, Editura Univers, Bucureşti, 1976

30. Noica, C., Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987

31. Platon, Opere, vol.I-VII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974-1993

32. Ralea, M., Prelegeri de estetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

33. Ricoeur, P., Metafora vie, Editura Univers, Bucureşti, 1984

34. Rodin, A., Arta, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968

35. Rosenkranz, K., O estetică a urâtului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984

36. Rusu, L., Logica frumosului, ELU, Bucureşti, 1968

37. Schiller, Fr., Scrieri estetice, Editura Univers, Bucureşti, 1981

38. Servien, P., Estetica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975

39. Strauss, Cl-L., Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978

40. Tatarkiewicz, W., Istoria esteticii, vol.1-4, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978

41. Todorov, T., Teorii ale simbolului, Editura Univers, Bucureşti, 1983

42. Toduţă, S., Formele muzicale ale barocului în operele lui J.S.Bach, vol. 1-3, Editura Muzicală, Bucureşti

43. Vianu, T., Estetica, ELU, Bucureşti, 1968

44. Vico, G., Ştiinţa noua, Editura Univers, Bucureşti, 1972

45. Vulcănescu, R., Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985

46. Winckelmann, J.J., Consideraţiuni asupra imitării operelor greceşti în pictură şi sculptură; în vol. „De la Apollo la Faust”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978

47. x x x, Arte poetice. Antichitatea, Editura Univers, 1970

48. x x x, Dicţionar de estetică generală, Editura Politică, Bucureşti, 1972

49. x x x, Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei, Bucureşti, 1976

50. x x x, Dicţionar de termeni muzicali, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

51. x x x, Direcţii în critica şi poetica franceză contemporană, Editura Junimea, Iaşi, 1983

52. x x x, Gândirea lui Goethe în texte alese, I-II, BPT nr.761, 762 Editura Minerva, Bucureşti, 1973

53. x x x, Lucrări de muzicologie, vol. 1-22, Conservatorul „Gh.Dima”, Cluj-Napoca, 1965-1991

54. x x x, Poetică şi stilistică. Orientări moderne. Editura Univers, Bucureşti 1972